Cum am zburat alături de un câine

De Crăciun vă prezint un articol mai amuzant, scris de mult și lăsat în drafts. Sărbători fericite tuturor!
***

La un zbor recent solicit din aeroport, la check-in, să mă mute de pe locul alocat automat pe unul la culoar, că acolo simt că am mai mult spațiu și nu sunt înghesuit decât dintr-o parte. Și mi se alocă locul 23C.

Mă urc în avion și mă așez pe 23C, așteptând să văd cine îmi vor fi “colegi” de zbor pe 23A și 23B.

Apar, într-un final, doi bătrâni. El căra o geantă imensă în mână, de credeam că o să pocnească din cusături în acel moment, iar ea căra un câine, un bișon frumos, alb ca zăpada proaspăt căzută, ținut într-o geantă de transportat animale. E un fel de cușcă, dar din material textil, moale, cu găurele peste tot, iar câinele putea scoate capul din ea și mirosea curios avionul.

Doamna îmi spune, pe un ton imperativ, să-i las să intre la locurile lor. Zâmbesc în ciuda tonului, mă ridic, ea se așează pe locul meu și pune geanta cu câinele pe scaunul din mijloc.

Bărbatul, v-am spus, transporta un bagaj uriaș de mână. Îl deschide și scoate din el alte două genți mai mici, probabil bagajul de mână al doamnei, ascuns acolo pe perioada boarding-ului. Întrucât s-au urcat printre ultimii în avion, nu prea mai era loc în compartimentele de deasupra, așa că durează vreo 3 minute până când găsește un loc pentru fiecare geantă. Pe una o pune cu vreo 3 rânduri mai în față, pe alta în dreptul pasagerilor din spatele nostru, pe a treia o înghesuie peste bagajele altora.

Steward-ul din zona noastră vine la doamnă și îi spune că trebuie să închidă câinele în geantă și să-l bage sub scaun pe toată durata zborului. Doamna, care nu înțelege o boabă din limba vorbită de steward, îi spune “știu, știu, le dog”. Îi traduc eu instrucțiunile.

Domnul, care în acest timp înghesuia bagaje pe unde putea, după cum v-am spus deja, răsuflă ușurat că a găsit un loc pentru toate cele trei genți. Ar vrea să pună pe undeva și hainele lor, două geci mai voluminoase, plus basca din capul său, dar abandonează ideea pentru că trebuia să decolăm și stewardul îl privea perplex de mai multe minute.

Vine la rând. Eu încă stăteam în picioare. Domnul o întreabă pe soția sa “dar eu unde mă așez?”, iar ea îi indică al treilea loc de pe rând. Îi spun că nu, acela este locul meu, moment în care amândoi exclamă “nu… avem loc pentru noi și pentru câine”.

Nu aveau. Probabil au întrebat pe cineva dacă au loc și pentru câine atunci când au cumpărat biletele și li s-a spus că da, în sensul că e loc destul pentru potaie sub scaun. Încep să mă simt ca în schița cu “vede-te-aș mănuși”, dar mi se eliberează locul, geanta cu câinele este introdusă sub scaun, ne așezăm cu toții și avionul începe pushback-ul de la terminal.

Abia de aici începe adevărata poveste a zborului.

T0. În timp ce rulam pe pistă, doamna deja îl cicălea pe domn că a pus bagajele în atâtea locuri încât la aterizare nu le vor mai găsi pe toate. Amândoi țineau în mână câte o haină, că n-au vrut să le pună sus și au stat următoarele 3 ore cu ele în brațe.

T0 + 30 de minute. Câinele începe să mârâie sub scaun, dorind atenție, așa că doamna îi dă soțului haina pe care o ținea în brațe și umblă la câine. Domnul, care acum are un munte de haine în brațe, este oricum admonestat cu un “ți-am zis să le pui sus, dar n-ai vrut; acum stai cu ele așa tot zborul”.

T0 + 45 minute. Domnul deschide iaurtul primit în avion, sar niște stropi și pe mână mea și pe pantaloni. Asta e, își cere scuze, eu nu mă supăr că știu că în avion se mai umflă capacele acelea.

T0 + 80 de minute. Țineam ochii închiși și ascultam muzică, dar încep să aud un bip-bip. Bip bip bip bip. “Mă ce naiba bipăie așa într-un avion?”, mă gândesc. Mă uit în jur; domnul își lua tensiunea cu un aparat montat la încheietură, iar doamna privea afișajul său.

Am vrut să-i zic că nu-i o idee bună să aduci în avion un aparat care face bip bip și are un ecran cu cifre diverse pe el, dar nu cred că ar fi înțeles aluzia.

T0 + 100 de minute. Mi-era cald, simțeam că nu am aer. Mă uit în sus și descopăr că domnul deturnase duza mea de ventilație și o orientase spre el. A lui, cea din mijloc, era închisă. O redirijez din nou pe a mea spre mine și-i arunc domnului o privire de genul “touch my duză again and you die”, dar domnul oricum n-a văzut nimic din toate acestea.

T0 + 120 de minute. Doamna scoate pe furiș câinele din geanta sa. Îl ridică în brațe, îl mângăie, îi vorbește, îl scarpină după urechi; câinele pare fericit.

Problema este că nu poate să bage câinele la loc în geanta lui. Na, loc puțin, geanta era sub scaunul din față, bișonul era mărișor și nu voia să reintre acolo. Doamna încearcă din răsputeri să-l bage la loc, domnul tasează cât poate muntele de haine și pe deasupra lor se apleacă și el pe câine.

5 minute mai târziu câinele este la loc în geantă, după ce s-a încercat introducerea lui acolo și cu coada, apoi și cu capul înainte, dar nu s-a lăsat dus decât după ce a fost bine ținut de ambele perechi de picioare și forțat acolo ca shaorma în folie.

T0 + 140 de minute. Aud un șuierat ca de locomotivă. Apoi încă unul. Mă uit în jur; domnul îi fluiera câinelui, care îi privea de sub scaun. Câte un fluierat de 3 secunde, pe aceeași tonalitate, de parcă ne-am fi apropiat de gară, repetat de câteva ori. Dau muzica mai tare în căști și mă masez la frunte.

T0 + 180 de minute. Aterizăm pe vânt. Contactul cu pista și faptul că ne balansăm de câteva ori stânga dreapta, ca o mașină cu suspensii foarte moi, îl face pe câine să latre speriat și pe domn să-l fluiere iarăși ca o locomotivă.

Imediat ce ieșim de pe pistă domnul își desface centura de siguranță și, mă jur, avea intenția să se ridice și să-și recupereze bagajele răspândite prin avion. S-a uitat spre mine și n-a îndrăznit să spună nimic când a văzut că nu-mi desfac centura și nici nu dau semne că aș vrea să mă ridic, așa că a rămas cuminte până când am oprit la terminal.

Când am oprit, toți ceilalți de pe celelalte rânduri s-au mișcat mai repede, s-au ridicat în picioare și și-au scos bagajele, apoi au rămas nemișcați încă 5 minute până când s-a făcut debarcarea. În toate aceste 5 minute, doamna l-a cicălit pe domn ca să fie atent să nu ia cineva bagajele lor. “Nici nu mai știi care sunt ale noastre, să văd cum le recunoști”.

M-a rugat să mă ridic. I-am spus că nu am unde, că-mi stăteau deja doi oameni aproape în cap pe culoar. Imediat ce s-au eliberat 20 de centimetri pe culoar, mi-a spus că acum am loc să mă ridic, așa că am făcut-o și am plecat.

N-am nici o concluzie de zis. Poate doar că uneori ai noroc, alteori nu.