Egalitarismul din avion

Am fost încă de la primul zbor fascinat de micul ecosistem, micuța comunitate ce se formează într-un avion pe timpul zborului. O comunitate în care nu ne cunoaștem și nici nu facem cunoștință, dar trebuie sa ne respectăm unul pe altul în egală măsură, fiind siliți de spațiul mic să conlucram pentru binele și confortul tuturor.

Cel mai interesant aspect mi se pare că este egalitatea socială și ocupațională dintr-un avion. Turistul în sandale, venind din cine știe ce concediu, sta lângă doamna fițoasă cu ochelari pe vârful nasului.

Domnișoara nonconformistă, preocupată mai degrabă de starea manichiurii proprii și încălțată cu tocuri ce sigur sunt mult prea lungi pentru a fi confortabile la un zbor lung, este pe același rând cu o domnișoară îmbrăcată business care a deschis o tabletă și pare a citi o carte de pe ea.

Iar eu, bloggerul subsemnat, stau lângă un domn îmbrăcat la cămașă și cravată (sacoul este pus deasupra, l-am văzut când mi-am pus și eu geanta acolo) și care citește un text lung, întins pe vreo 30 de foi prinse într-un dosar, pe un subiect ce pare a fi legat de Delta Dunării și legislația europeană privind zonele protejate. Chiar dacă acest articol apare astăzi, eu l-am scris din scaunul 14F al unui zbor Lufthansa spre Frankfurt.

Și în avion cu toÈ›ii părem egali. Chiar suntem. Ne înghesuim în scaunele noastre prea înguste, încercând sa regăsim confortul lăsat acasă, dar în acelaÈ™i timp cu grijă ca să nu ne atingem unii pe alÈ›ii. Mâncăm la fel de chinuit, aplecaÈ›i deasupra micii măsuÈ›e rabatabile, luând cu grijă mici îmbucături din mâncarea de avion aranjată ca un puzzle în cutia ei preformată, toÈ›i cu teama să nu dăm pe noi vreo gură de cafea È™i să fim apoi nevoiÈ›i să petrecem ziua cu o mare pată pe piept, pată care într-un fel ar spune altora “eu nu ma pricep sa zbor”.

Dăm capul un pic pe spate atunci când stăm la geam È™i colegii de semi-rând se arată interesaÈ›i să arunce o privire pe fereastra avionului. Ne înÈ›elegem din gesturi pe dreptul de a utiliza cotiera, eu iau jumătatea ei din spate È™i “Delta Dunării” partea din față. Dacă le-aÈ™ cere scuze că trebuie să merg la toaletă s-ar ridica imediat, fără mare supărare; È™i eu as face la fel pentru ei.

Un cilindru de metal zburând prin ceruri cu 800 km/h, lung de 30 de metri È™i lat de vreo 4, este toată lumea noastră până când vom ateriza, moment în care lucrurile cad din nou în starea lor normală (când am scris cuvântul “cad” au început turbulenÈ›ele; data viitoare caut un sinonim) È™i fiecare iese din aeroport conform statutului È™i scopului său la destinaÈ›ie. Dar aici, în avionul de deasupra norilor, căpÈ™unarul este egal cu directorul.

O perdea ne desparte de cei care zboară la clasa Business, unde nu știu ce se întâmplă. Cum ii zice însă și numele, acolo e o altă clasă.

Îmi aduc însă aminte de filmul Wall Street din 1987 cu Michael Douglas, în care aceasta, mare om de afaceri, îi spune lui Charlie Sheen că mulți cred că a fi bogat înseamnă să zbori clasa I și să ai un salariu mare. Nu-i asa, continuă Douglas, bogat înseamnă să ai propriul tău avion și tot ce-ți dorești.

Cam așa și la clasa Business. Măsuța lor rabatabilă este mai mare, dar tot chinuit se mănâncă pe ea, cu gesturi restrânse, și tot la o toaletă în care abia ai loc sa te rotești merg și ei.

Culmea, egalitatea aceasta este menținută prin dictatură. Cea a echipajului de bord, care te obliga sa legi centura și să ridici scaunul, a agențiilor care interzic utilizarea telefoanelor, a securității care poate trece peste capul oricărui pasager, indiferent ce ar fi el în viața de pe sol. Nu-i o republică aici, vocea majorității nu contează, ci mai degrabă o dictatură în care cei de la conducere îți zâmbesc frumos și te întreabă dacă vrei și sare și piper cu sucul de tomate pe care li l-ai cerut și te lasă în pace câtă vreme și tu ii lași pe ei și respecți regulile casei.

Că veni vorba de toate de avion, cred că am vezică de cal. În 41 de zboruri am mers doar de două ori la toaletă. Da, le număr. Pe ambele.