Nazistul de gramatică și sintaxă

Acum câteva zile îmi lasă cineva un comentariu la un clip pe YouTube în care spune “am vrut să mă uit la clip, dar am văzut titlul și n-am mai făcut-o”. De ce?

Mă uit cu atenție la titlu. Scrisesem “motorul de 1 litri”. Mă uit la tastatură. U este chiar lângă I. Un typo neobservat nici după verificarea finală pe care l-am corectat ulterior.

Cu toții facem greșeli. Observ însă că unii se bucură ca de Revelion când găsesc una, de zici că-i singura lor menire în viață. Dacă nu o găseau, s-ar fi dat jos din pat degeaba în acea zi.

Reacția normală este să o semnalezi. “Bă, vezi că ai o greșeală acolo”. Mulți dintre voi așa faceți, spunându-mi asta în comentarii sau pe Twitter sau pe Facebook. Unii mă întreabă dacă mă supăr atunci când mi se arată o greșeală. Nu, cum să mă supăr! Apreciez atenția, apreciez faptul că vreți să vedeți un text perfect și apreciez că vă pasă. Doar și interesul meu este să le reduc la minim.

Apoi, trecând la gramatică, lucrurile se complică. Cineva îmi spunea zilele trecute că “mă propun pe mine” este un pleonasm. Mie mi se pare discutabil. Pare a fi pleonasm, dar în același timp pleonasm înseamnă alăturare a două cuvinte diferite care au același înțeles. “Doi gemeni”. “Aleargă repede”. Ori în cuvintele mele pleonasmul este mai greu de observat, poți spune că “a propune” este verb reflexiv în acest context, că “pe mine” are rol de întărire, că așa este expresia, similară cu “mă deranjează pe mine” sau “ce mă uimește pe mine”, alte cazuri în care parcă și simți accentul pus pe ultimele două cuvinte tocmai pentru a le sublinia mai tare. Dacă o inversez și zic “pe mine mă propun” mai pare pleonasm?

Ce vreau să spun însă este că gramatica nu-i știință exactă. Pare ciudat, dar nu este. Am avut ca diriginte în liceu unul dintre profesorii buni de română ai Bucureștiului și țin minte când ne spunea odată despre cum inclusiv profesorii se ceartă între ei la analiza gramaticală pe anumite texte întortocheate, unde împărțirea frazei sau funcția anumitor cuvinte devine o chestie subiectivă. Limba în sine este subiectivă, iar sensul anumitor construcții care poate au vrut să întărească sau să enumere sau să constituie o referință de timp sau de loc este, de multe ori, diferit pentru fiecare cititor.

Cu cratimele, i-urile în plus sau minus și exprimările anapoda e simplu, dar sunt chestii care și experților le scapă, motiv pentru care, de fapt, o limbă este în continuă evoluție. Și de asta contează la fel de mult cum reacționezi la o greșeală, indiferent de care parte a ei te afli.