Care este, de fapt, valoarea Eurovision-ului

După fiecare Eurovision circulă prin presa noastră articole de genul “uite ce au zis străinii de prestația românului nostru!”. De exemplu “Un vampir care va iesi din televizor si ne va ucide pe toti”, “Dracula renăscut” și altele asemenea cu această ocazie.

Problema este că sunt mulți români care citesc aceste titluri cu indignare și consideră că deci au râs toți de noi, că am fost măscăricii Europei. Eu nu văd așa această chestiune.

În primul rând, noi înșine facem mișto de reprezentații români la Eurovision. Nu cred că a fost vreun an în care oamenii să nu fie nemulțumiți de cine merge, cum cântă și cum arată, dar când străinii fac mișto, e sfărșitul lumii, scoateți torță și coasa și hai peste ei într-un jihad muzical! E o mică ipocrizie aici.

În al doilea rând, toată lumea face mișto de Eurovision. Nici măcar nu-i vreun mare show. Câștigătorul are câteva șanse să se lanseze în cariera muzicală, dar nu-i nici o garanție că o va face. Țările mari, cele calificate direct în finală, nici măcar nu se obosesc să trimită vreun mare artist și de cele mai multe ori termină pe locuri slabe.

În fiecare an, vreo 2-3 melodii sunt interesante și restul banale. Cred că de fapt valoarea de “entertainment” a Eurovision-ului nu vine din muzica bună, ci din amuzamentul stârnit de fiecare reprezentant. Uite-l pe ăla, e în rochie și cântă înalt! Uite-o pe Bonnie Tyler, încă mai trăiește! Uite-o pe aia, s-a pupat cu o altă femeie pe scenă! Uite-o pe cea din Belarus, ce picioare are! Uite-i pe Lordi cum arată! Uite băbuțele din Rusia!

E un show, dar sunt tot mai convins că nu-i despre muzică, ci despre reprezentanții fiecărei țări și ce aduc ei inedit în fiecare an. E un fel de dinner for schmucks, dar nu cu răutate, ci pe ideea “hai să ne distrăm toți privind ce lucruri trăsnite apar din fiecare colț al Europei”. Așa sunt și comentariile străinilor, care fac, ca și noi, mișto de tot.

Probabil din acest moment nimeni nu este cu adevărat ofticat că sistemul de vot este mai mult politic și țările își votează vecinii și prietenii. Sigur, până la urmă câștigătorul își merită titlul, dar restul punctelor mari se dau și pe prietenie, dar din motivele de mai sus nu ne pasă așa tare.

Sâmbătă nu știam nimic despre restul melodiilor, dar când am vâzut prestația Danemarcei mi-am zis “iată un cântec frumos, modern, cu un ritm catchy și versuri plăcute; nu m-ar mira să câștige”. Și a câștigat. Vom câștiga și noi când vom găsi un juriu care să-și dea seama că aceasta este ideea și un artist care să o cânte.