Despre reacții în situațiile de criză

Am citit pe net multe comentarii și păreri despre cât de dezorganizați și egoiști ar fi românii în cazul unui atentat precum cel din Boston, în timp ce americanii au sărit imediat să ajute și să fie solidari cu victimele.

Altfel spus, la noi încă nu s-a întâmplat nimic, dar deja știm ce vom face în acea situație și suntem pre-dezamăgiți de asta.

Eu prefer să fiu optimist și să sper la cât mai bine. Și asta pentru că nimeni nu poate ști ce va face o persoană într-o situație de criză. Am spus mereu că tăria de caracter și prezența de spirit sunt trăsături ce pot fi dovedite doar în situații critice, nu în viața normală de zi cu zi.

Poate ați văzut deja astfel de situații. Un accident rutier, o criză la muncă, o urgență de orice tip. Sunt oameni care-și păstrează capul pe umeri și fac ce trebuie și îi organizează pe alții și oameni care încep să plângă și să tremure și nu poți face nimic cu ei, ba chiar devin o problemă în plus. Nu-i poți detecta dinainte; uneori cei mari și puternici cedează ca o păpădie în vânt, alteori copiii sunt capabili de eroisme incredibile.

Adevărul este că nici unul dintre noi nu știe cum ar reacționa în situații critice. Ne gândim și ne facem scenarii în minte privind ce-am face în caz de un accident, un incendiu, un jaf, un posibil threesome, un război, o concediere… dar până nu suntem puși în fața evenimentului real nu avem de unde să știm cum va reacționa corpul și mintea noastră.

Personal îmi pasă mai puțin de ce vor face oamenii obișnuiți martori la un eveniment precum cel din Boston, ci ce vor face autoritățile care au tehnica și puterea decizională de a interveni compentent la așa ceva. Au și antrenamentul necesar?

Acum este momentul să ne întrebăm dacă serviciile noastre sunt pregătite pentru o intervenție pe scară largă. Mă uitam la imagini live din Boston și vedeam sute de polițiști, pompieri și paramedici alergând care-ncotro, ducând victime la un șir lung de ambulanțe, toată lumea având tărgi, scaune cu rotile, chiar și niște mașinuțe electrice precum cele de pe stadioane. Nimeni nu părea în plus, nimeni nu părea nelămurit despre cum ar putea să ajute.

Știu că și la noi se fac simulări și exerciții, dar de câte ori văd un reportaj de la un astfel de exercițiu mereu rămân cu impresia că se simulează ceva la scară mică. E o ambulanță în care doi asistenți încarcă un presupus rănit. E doar un incendiu de stins, doar un singur ostatec de salvat, doar o clădire mică în care se caută victime.

Acum ar fi momentul ca reprezentanții MAI să ne spună dacă serviciile de intervenție sunt dotate cu radio-uri și își cunosc frecvențele pe care pot colabora, dacă se fac planuri și în eventualitatea unui număr de 100 de răniți, nu doar 10, dacă există persoane în posturi cheie ce au puterea de a lua direct efective suplimentare de oameni din alte orașe sau servicii și toată lumea știe asta sau, din contră, într-o urgență cineva va trebui să-l trezească pe prefect din somn și să-l întrebe “auzi șefu, e unul care ne cere să-i trimitem toate ambulanțele noastre acum, le trimitem sau îi cerem un fax oficial, semnat și ștampilat?”.

E ca la război, bătălia nu se câștigă doar cu niște oameni care merg curajoși la atac, ci e nevoie de strategie, viziune de ansamblu, coordonare și comunicare fără cusur.