60 de minute în balon

Sămbătă după-amiază ne-am deplasat pe un câmp din apropierea Bucureștiului (Gorneni, dincolo de Clinceni și Mihăilești) pentru un zbor de o oră cu balonul, ca-n filmul Oz (ok, ceva mai banal decât în film, noi nefiind într-un tărâm magic). Iată cum decurge totul.

Balonul vine sub forma unei dubițe de teren cu o remorcă. Ies din el 5-6 oameni și încep să-l asambleze.

Nacela se pune pe pământ și i se atașează cele 4 brațe ce vor susține arzătorul.


Arzătorul este dublu, metalic desigur, și include desigur un furtun dublu pentru alimentarea cu gaz de la butelii. Acestea ar trebui să conțină propan, ne-a spus ulterior pilotul, dar e greu de obținut în România (sau scump) și atunci folosesc GPL amestecat cu azot.

Că veni vorba de butelii, nacela conține 6 bucăți de dimensiune mare, solid ancorate și capitonate cu un material moale, pentru a nu-i răni pe pasageri la aterizare, unde de obicei nacela se răstoarnă și se târăște câțiva metri pe pământ.

În vârful celor patru brațe ale nacelei se montează arzătorul, totul fixat bine cu piese metalice. Cei din echipa InAir îl verifică bine, având în vedere greutatea imensă pe care o vor susține.

Cele patru brațe sunt capitonate cu huse moi. Sunt tot pentru protecția noastră, ca să nu ne lovim la cap în cazul unor șocuri, deși n-a fost cazul. Materialul respectiv mai degrabă ne-a fost de ajutor pentru că n-a fost nevoie să ne ținem de o bară rece și tare.

Furtunurile de gaz sunt trecute tot prin interiorul căptușelii de pe brațele de susținere. După conectarea lor la o butelie din nacelă se trece la testarea arzătorului. O flacără puternică țâșnește brusc spre cer, încălzindu-ne chiar și la 5 metri distanță. Având în vedere că eram în câmp și era destul de frig afară, căldura e binevenită.

Balonul în sine (“anvelopa”) apar dintr-o husă de protecție. Pachetul nu e mare, cam 1 metru în diametru și înalt pe jumătate de-atât, dar din el se derulează un balon uriaș, lung de vreo 15-20 de metri. Nacela este culcată pe o parte și balonul este ancorat de aceasta, apoi se derulează complet pe sol pentru a începe să-i pompăm aer în interior.

Pentru a-l umfla, gura balonului se ține un pic deschisă, ca și cum ai forța un monstru marin să-și țină fălcile deschise. Un ventilator mărișor, pus în funcțiune direct de un motor alimentat cu combustibil, suflă aer în el în următoarele 20 de minute. E un proces lent, dar balonul începe să prindă formă.

După ce anvelopa începe să semene a balon intră în funcțiune și arzătorul. Cu suficient aer înăuntrul balonului, e timpul să fie încălzit pentru a-l ridica de la sol. Baloanele cu aer cald funcționează după un principiu simplu din fizică ce spune că aerul cald se ridică în sus în atmosferă. Prin urmare, dacă încălzim aerul și totuși îl ținem captiv în balon, se va ridica împreună cu acesta, cu nacela și cu noi în ea.

Cu cât este mai cald, cu atât aerul este mai ușor decât cel din afara balonului. De fapt, ceea ce ridică balonul în aer este chiar principiul lui Arhimede, care spune că un corp este împins în sus cu o forță egală cu greutatea volumului de fluid pe care-l “dă la o parte”. De obicei principiul lui Arhimede este văzut ca fiind ceva ce acționează doar în apă, fiind responsabil de plutirea vapoarelor și funcționarea submarinelor, dar este valabil și în gaze, iar aerul este un gaz.

Pe măsură ce aerul din balon se încălzește, acesta se ridică singur și chiar ridică și nacela în picioare. Noroc că-i ancorată și de mașina din preajmă. Acum începe de fapt chinul echipei de la sol, deoarece balonul nu este suficient de cald pentru a decola, dar vântul îl mișcă în diverse părți, târând nacela pe pământ și întinzând la maxim coarda cu care este ancorat. În cazuri mai rele, ne spune pilotul, ar putea trage după el chiar și mașina.

Ca să vă faceți o idee, în jur de 8 oameni țineau cât de bine puteau de nacelă pentru a o împiedica să se miște cât mai mult, în timp ce pilotul continua să acționeze din 5 în 5 secunde arzătorul de gaz pentru a crește portanța balonului. Cu toate acestea, balonul părea de necontrolat, mișcându-se în stânga și în dreapta ca o fiară înlănțuită, grija noastră mai mare fiind să nu ne prindem picioarele sub nacela sa. Câte unul, toți cei 5 pasageri s-au urcat în nacelă, eu penultimul.

Problema noatră acum era coarda care ne ancora de mașină; fiind foarte întinsă, nu putea fi desfăcută ușor din cârligul ei metalic de prindere. A fost nevoie să așteptăm un moment prielnic în care vântul a împins balonul spre mașină și coarda s-a slăbit singură, desfăcându-se ușor. Apoi pilotul i-a rugat pe cei din echipa de sol să nu mai țină nacela pentru a-și da seama dacă are tendința să decoleze sau nu. Avea, așa că am decolat.

Dacă sunteți curioși cum se controlează arzătorul, micile manete argintii declanșează arderea. Pilotul se ținea de cele două mânere mari din partea de jos și cu degetele trăgea de manetele de debit al gazului.

Decolarea balonului schimbă tot. Într-o clipă ești târât pe sol, la voia vântului, cu toată duritatea contactului cu pământul pe care-l presupune această acțiune. Apoi, imediat ce te desprinzi spre înaltul cerului, totul se schimbă, dispare orice vibrație, orice șoc.

Cel mai surprinzător sentiment a fost absența vântului. La sol, practic întreaga viață, îl simți pentru că tu stai pe loc și reziști în suflarea lui. În balon nu mai este cazul, te miști odată cu vântul, viteza relativă față de acesta este 0 și deci nu-l mai simți deloc pe față și în haine. Arzătorul care se aprinde periodic pentru a menține balonul cald te încălzește și pe tine.

Ne depărtăm rapid de punctul de decolare. Este cu atât mai uimitor încât singurul zgomot artificial este cel al arzătorului, atunci când se aprinde, iar în rest plutești fără nici un sunet în văzduh, pământul se miscă rapid sub tine și înălțimea crește surprinzător de repede. Fotografiile de mai jos sunt făcute cam la 30 de secunde una de alta.

Încă un minut și avem aproape 300 de metri altitudine și ne îndreptăm spre sud-est cu 12 km/h, o viteză mică, tocmai bună pentru o călătorie liniștită. Satele par foarte mici de deasupra și sărace rău, deși suntem la doar 10 km de București.

Cei care cunosc zona vor recunoaște hotelul mare și galben de la marginea drumului, după Mihăilești.

Ce m-a uimit este cât de mici sunt acești stâlpi de susținere ai rețelei electrice după doar câteva minute de ascensiune în aer. De la sol par înalți, masivi, dar din balon păreau purici pe sol.


“Viermișorii” din imaginea de mai jos sunt de fapt oi pe câmp.

Într-un sat vai de el de pe lângă drum cineva și-a făcut ditamai vila cu un mic heleșteu în spate și pe acesta se află un foișor. Ceea ce sunt sigur că pare foarte frumos de la sol, dar din aer se vede câmpul pustiu de lângă case, satul mic și lipsit de bunăstare, lipsa drumurilor asfaltate și murdăria culorilor, semn al lăsatului în paragină.

O altă casă exemplificatoare pentru situatia periferiilor capitalei. Observați din câte bucăți este făcută, semn al extinderii în multe etape, câte petice sunt pe acoperiș, câte tipuri de construcții în aceeași curte. Parcă ar fi ruine, dar e un sat real.

Un avion acrobatic de la Clinceni ne-a ieșit în întâmpinare și ne-a dat un ocol, piloții salutându-se reciproc. L-am văzut apoi în depărtare, făcând loopinguri probabil într-un zbor de antrenament.

V-am arătat echipamentele de la bordul balonului? Aici avem un aparat care indică în partea de sus viteza verticală, în cazul nostru 0,4 m/sec creștere în altitudine, iar mai jos că ne-am înălțat 132 de metri față de altitudinea de la decolare. Ultima valoare este a temperaturii aerului din balon, 43,6 grade. Pilotul mi-a spus ulterior că suntem ușori și avem portanța la o astfel de temperatură scăzută, în alte cazuri aerul din balon ajungând chiar și la 100 de grade Celsius. Un GPS Garmin ne spunea coordonatele la care ne aflăm, direcția și viteza de mers. Așa arată un aparat din gama profi, făcut pentru navigare la sol sau în aer.

Tot din aer vedem și un grup off-road, cu un ATV în față și 3 mașini de teren în spate, din care prima tocmai trecea printr-o mare baltă. Nu știam că există vreun traseu bun pe lângă București, dar uite că se poate.

Aici avem un teren din zona crepusculară sau STALKER. E o porțiune mlăștinoasă în care iarba, destul de mare, a rămas încremenită în forma în care a bătut-o vântul. Zona seamănă cu un tablou în care tușele de culoare sunt foarte accentuate, parcă nenatural în aspectul său lipsit de orice mișcare. Lângă mlaștină zona crepusculară continuă cu o pădurice de copaci mici, aparent uscați, dar zonă bine delimitată de liniile drepte ale terenurilor din jur.

Un iepure este speriat de balon și aleargă înaintea sa, încercând să scape de bestia ce-l urmărește din aer. Nu-și dă seama că o simplă schimbare de direcție ar fi suficientă, noi fiind purtați de vânt, fără nici un control al direcției. Avea ceva viteză și a alergat un câmp întreg fără să slăbească ritmul.

Și apoi ne pregătim de aterizare. Aterizarea este un pic riscantă pentru că nacela nu se așează calmă pe sol și rămâne acolo, verticală. Din contră, este mai probabil să se răstoarne și balonul să te tragă pe sol câțiva metri, arând terenul cu nacela. Riști ceva zgârieturi dacă dai de pietre sau tufișuri sau de un teren arat. Noi am avut noroc și un pilot experimentat, ne-am oprit cu nacela în picioare și am rămas așa câteva secunde, apoi balonul ne-a înclinat-o la 45 de secunde. După vreo 30 de secunde în care a stat așa, blocată între cele două planuri, pilotul ne-a spus că nu există șanse să rămânem în picioare, în ciuda eforturilor sale (mai strânsese balonul din chingi și încerca să-l țină pe loc), așa că am căzut pe o parte. Ne-am ținut cu toții de funiile din nacelă și ne-am dat jos unul câte unul, începând cu cei care erau chiar pe sol. Zona de pământ mai întunecat din a doua imagine este urma lăsată de nacelă la aterizare, vreo 10 metri până s-a stabilit pe sol.

Echipa InAir de la sol a sosit după câteva minute, știind poziția noastră exactă. Au strâns balonul, ne-am îmbarcat cu toții în mașina lor de teren și am plecat spre oraș.

Cam așa arața o aventură de o oră cu balonul. Mai exact, 56 de minute, 11,8 kilometri parcurși, viteză medie 12,4 km/h și altitudine de până în 400 de metri. Nu-i la fel de palpitantă precum cea din filmul “Grozavul și puternicul Oz“, pe care vă invit să-l vedeți, dar pentru o călătorie în lumea noastră puteți obține mai multe detalii pe InAir.ro.