Un moment de liniște

În Innsbruck, sus la 2.200 metri pe vârful Hafelekar, am rămas câteva secunde în urmă ca să fac câteva fotografii așa cum îmi plac mie, fără oameni în ele. Eram doar vreo 15 inși la acea altitudine, cu tot cu angajații telecabinei, așa că n-a fost foarte dificil.

Eu filmam în jos, de la 2200 de metri spre orașul de sub noi, cu mâinile înghețate de frig, îmbrăcat prea subțire pentru acea altitudine și în plin viscol. Vântul bătea în rafale puternice, ridicând zăpada înghețată de pe jos și aruncându-mi-o în față, șuierând printre stâncile din spate.

Apoi, pentru un scurt moment, vântul s-a oprit. Totul a tăcut în jur. Câteva secunde mai târziu s-a oprit iarăși, la fel de brusc, creând un moment magic. Pentru un scurt timp, am stat în liniște deplină. Completă. Nici un om în jur, nici o mașină, nici un motor în funcțiune, nici o pasăre care să cânte, nici un zgomot natural sau artificial, nici măcar respirația mea – a fost un moment de liniște perfectă cum n-am mai trăit de mult.

În oraș, dar și în afara lui, este practic imposibil să stai în liniște completă. Mereu sunt zgomote din casă, de la vecini, de la trafic sau copii. Mi-am dat seama de asta pe Hafelekar, cu timpanul perfect static și cu creierul panicat de absența oricărui sunet, o senzație nouă pe care nu a mai încercat-o de foarte, foarte multă vreme.