Articole bune de pe Restograf

Citesc din când în când review-urile restaurantelor pe site-ul restograf.ro, mai mult pentru filtrele lor pe tipuri de bucătării și topurile făcute. Nu știu cum este George Butunoiu ca om în domeniul head-huntingului de top-management, dar ca gurmand îmi place și recent am citit cu plăcere multe articole din site-ul său pornit ca un hobby.

Să vă citez câteva fraze interesante din secțiunea Articole sau să vă recomand unele bune:

Ce s-a întâmplat cu restaurantele comuniste.

Ca de fiecare data cand merg intr-un restaurant, iau ce cred eu ca au mai prost si ce cred tot eu (sau ce spun ei, cand binevoiesc sa-mi recomande ceva) ca au cel mai bun. Pentru “ce e mai prost” am cerut eterna “gustare calda”, care cred ca lipseste doar din 5% dintre restaurantele bucurestene. Evident, ficateii de pasare inveliti in bacon de nemancat, cascavalul si puiul pane banale. Surpriza placuta a venit de la carnaciori! Nu-mi venea sa cred ca nu vad in farfurie mutantii aceia luciosi, taiati in forma de floricica la capete, mustind de grasime si de toate resturile din lume, numai de carne nu, pe care ii gasesti in aproape toate farfuriile clientilor bucuresteni ai teraselor si restaurantelor.

In ziua in care se va deschide in Bucuresti restaurantul cu niste usi foarte largi, prin care sa intri cu masina inauntru, direct inr-o parcare in mijlocul localului, iar mesele sa fie de jur imprejur, ei bine, acel restaurant va deveni marea atractie a Capitalei si toti ceilalti patroni de carciumi vor muri de invidie! Incercari au mai fost, insa cu preturile astea la imobiliare nu e totusi o floare la ureche… Patronul de la L’Esperance aproape reusise! Daca era usa cu cativa centimetri mai larga, am fi vazut bemveul din poza cu 3 metri mai in fata.

In Bucuresti (si probabil ca si pe o raza de cateva sute de Km in jur), locurile de parcare din fata portii sunt rezervate pentru patron, in stanga, si pentru fiul patronului, in dreapta. Si neaparat pe trotuar! Pe primul loc in job description-ul paznicului de restaurant e sa apere cu strasnicie aceste locuri, in primul rand. La Paris si la Copenhaga, patronul, directorul de restaurant si toti angajatii isi parcheaza masinile in spate, ca sa le lase clientilor pe cele din fata. Imi povestea David Contant ca Georges Blanc, unul dintre primii 10 chefs ai lumii, care are restaurantul intr-un adevarat castel de la tara, cu o parcare de peste 100 de masini, isi pune masina (si nu era nici Mercedes, nici Lexus) in coltul cel mai indepartat al parcarii, ca sa lase locurile mai apropiate de intrare pentru musafiri.

Meze e un restaurant care se lauda ca a adus doi bucatari din Grecia, formati la scoala unuia despre care vorbeau cu respect, probabil un mare chef din tara lor. Insa, ori nu au fost acestia cei mai buni ucenici, ori s-or fi gandit ca la Bucuresti merge si altfel, ca nu pleci deloc de la Meze cu aceeasi satisfactie pe care o ai cand iesi dintr-un restaurant simplu si cinstit de la ei.

Cat despre serviciu, eu nu cred ca cei de la Al Wady stiu ce sunt acelea “hospitality” si “client service”. Daca as fi in locul lor, as alege niste chelneri cu mai putin negru sub unghii, in primul rand. Restul poate veni de la sine, de multe ori. Pe noi ne-au asezat in coltul cel mai intunecat si mai inghesuit, la cea mai mica masa, desi restaurantul era aproape gol. Nicio problema pana aici. Ne-am asezat cuminti acolo si ne-am pus laptopul si gentile pe masa, ca sa nu le punem noi pe scaunele de la alte mese sau prin alte locuri care nu ne erau alocate, ca nu se face. Cat am stat acolo un ceas, chelnerul nu a avut nicio problema sa puna de fiecare data mancarea peste lucrurile si bagajele noastre, fara sa-i dea prin minte vreo clipa ca ar fi putut face altfel. Asa cum se vede si din poze. La inceput le-am lasat mai pe colt, insa dupa o vreme le-am pus pe mijlocul mesei, destul de ostentativ. Eram tare curiosi sa vedem pana unde se poate merge. Si acum suntem siguri ca ar fi fost la fel si daca ne-am fi scos fiecare cate un pantof si i-am fi pus in mijlocul mesei…

Periodic, oamenii de stiinta fac niste studii la nivelul intregii Europe ca sa masoare niste indicatori sociologici relevanti. Unul dintre acestea e European Values Survey, in cadrul caruia se masoara si Indicele de Incredere Generalizata. Foarte pe scurt spus, se determina cata incredere (la modul cel mai general) au oamenii in ceilalti, in cei care ii inconjoara, indiferent care sunt relatiile dintre ei.

In toate studiile pe care le-am vazut, Romania era pe ultimul loc in Europa la nivelul de Incredere Generalizata. De doar 10%! Simplificand grosier, asta inseamna ca din 10 oameni care il inconjoara, un roman are incredere doar in unul singur, pe ceilalti 9 asociindu-i cu potentiale amenintari la adresa lui. Cu mai putine cuvinte spus, in Romania avem o neincredere cvasigneralizata, si fiecare incearca sa se apere de potentialele pericole si amenintari (cele mai multe imaginare, evident), la care se considera supus din partea celorlalti: statul se apara de cetateni, cetatenii de guvern, angajatorii de angajati, angajatii de patronii, angajatii unii de altii, clientii de furnizori, furnizorii de clienti, vecinii unii de altii, chelnerii de clienti, clientii de chelneri si de patroni, toata lumea de toata lumea…

Sigur, aproape toate aceste mecanisme isi fac treaba la nivelul subconstientului. Nu cred ca ospatarii isi spun explicit, uitandu-se la 9 clienti din 10: “Ia uite-i si pe astia, sigur sunt pusi pe harta, abia asteapta sa-mi faca observatie si viata amara, opri-li-s-ar un os in gat…” Insa subconstientul lor o face, si comportamentul li se adapteaza in consecinta. Iar clientul vede asta, si spune si el: “Ei, vezi, eram sigur…” Cand mergeti la un restaurant, va asteptati deja ca 9 patroni sau chelneri din 10 sa incerce sa va pacaleasca, sa va ajunga in farfurie altceva decat vi s-a spus si decat va asteptati, sa vi se umfle nota de plata. Dar nu prea va dati seama de asta. Insa patronul si chelnerul vad asta pe fata si in gestica dumneavoastra.

Topul restaurantelor în 2011. O fi și 2012 pe undeva.

bucurestenii sunt total nepretentiosi si foarte toleranti cu mancarea proasta, insa sunt sensibili la ambianta, la amenajare, decoruri si la tot felul de alti markeri sociali si neinduratori la servicii. Spre diferenta de straini, care se intereseaza mult mai mult de ce e in farfurie decat de ce e in jurul ei. Si patronii bucuresteni actioneaza in consecinta: cheltuie mult mai mult cu amenajarea decat cu bucataria si cu mancarea, pana acolo incat uneori li se termina banii inainte de a se apuca si de acestea din urma. Si da, intr-adevar, strainii sunt surprinsi de cat de bine arata restaurantele si cafenelele din Bucuresti.

Sarpele Roz a luat locul restaurantului Istria, care restaurant Istria a luat locul unui club, care club a luat locul unui restaurant libanez (sau chinezesc, sau or fi fost si unul si altul acolo), care restaurant libanez a luat locul destul-de-faimosului-pe-vremea-lui-Ceausescu restaurant Marul de Aur – asta daca nu au mai fost si altele intre timp acolo.

In octombrie a aparut surpriza cu Sarpele Roz. Acesta se prezinta ca un restaurant traditional romanesc, autopozitionat “de top” si cu un mare accent (si speranta) pe evenimente cu muzica veche romaneasca, lautareasca si altele de gen. De altfel, de aici putem face o legatura directa cu numele restaurantului: cele doua staruri ale Sarpelui Roz, Nelu Ploiesteanu si Marius Mihalache, au cantat inainte – cu multa faima, se pare – la un local care se numea Sarpele Rosu. Un adevarat brand acest “sarpe rosu”, din cate mi s-a spus. Cei de la Istria au incercat sa preia numele, adica “Sarpele Rosu”, mai ales ca localul acela pare sa fi fost inchis. Insa s-au lovit de o marca protejata si prea scumpa pentru a fi cumparata, asa ca au gasit solutia cu Sarpele Roz. Nu stiu de ce nu au lasat, pur si simplu, numele “Marul de Aur”, care chiar este un adevarat brand, mult mai puternic decat “Sarpele Rosu” sau decat multe nume de alte restaurante, de ieri sau de azi.

mesele mult prea mici pentru a putea manca linistit pe ele, mai ales ca mancarea ti se aduce in farfurii foarte mari, asa cum au vazut ei ca se face in toate restaurantele de lux. Au mese mici la Studio 80, de cafenea, patrate, de 60 de cm, pe cand normele intr-un restaurant de top sunt de 80 de cm. Si asta inca rareori, pentru ca de la 90 de cm incolo se considera ca e ceea ce trebuie pentru ca un om sa se simta intr-adevar bine.

Meniul e “romanesc” in sensul in care ne-am obisnuit deja de cand ne-au invadat supermarketurile. E foarte lung, am numarat peste 200 de feluri, dupa care am abandonat. Produse ieftine de la supermarket, deci, fara gust

Săpați și voi după alte articole interesante. Uneori nu o nimerește, de exemplu Crama Domnească i s-a părut excelent, toate comentariile vorbesc despre mâncare proastă și servire execrabilă, așa cum mi s-a părut și mie când am fost acolo în vară. Și nu știu pe ce cheltuiește 2500 euro/lună pe întreținerea site-ului, pentru că arată foarte greoi și e plin de linkuri interne pe fiecare cuvânt cheie.

Am reținut restaurantele Cantine de Nicolai, Zexe, Mesogios, Grenadine și altele câteva pe care să le încerc în viitor.

Cam multe articole despre mâncare, nu? Și tocmai ziceam că o las mai moale anul acesta cu mâncatul.