Lungul drum către aeroport

Ultima zi în Paris, dedicată în întregime întoarcerii acasă, n-a decurs prea bine. Deşi începută frumos, cu o cafea cu lapte (grand cafe creme) băută prin cartierul în care am stat, undeva în centru pe Bonne Nouvelle, la un pas de marile bulevarde, lucrurile au început să o ia spre mai rău odată cu plecarea spre aeroport.

Câteva staţii de metrou până la Gara de Nord şi de acolo RER linia B spre aeroportul Charles de Gaulle. RER-ul este un tren local, care traversează Paris-ul din câteva staţii subterane şi merge şi vreo 30 de kilometri în afara sa, spre periferii şi aeroporturi. Pe linia B sunt nişte lucrări de modernizare a liniei, aşa că prima veste proastă a fost că RER-ul nu ne va duce la aeroport, ci pe o altă linie de unde ne va prelua un autobuz.

În cinstea francezilor, la respectiva staţie de tren era totul bine semnalizat spre aeroport, autobuze-navetă fără număr, ba chiar mi-au dat şi un suculeț şi un biscuit (chiar unul) pentru deranj. Totuşi, trenul a mers ca un melc, autobuzul la fel, ne-a lăsat la terminalul 1 de unde am luat o navetă automată spre terminalul 2 (adică tren fără conductor, mergea singur), unde s-a dovedit că trebuie să ajung tocmai în cel mai îndepărtat punct al respectivului terminal. Ocolul şi vitezele mici de transfer au cam tocat tot timpul gândit ca “rezervă” atunci când plecasem din Paris.

Abia atunci au început lucrurile să meargă şi mai prost. Terminalul 2F era închis de armată, păzit de nişte tipi cu pistoale mitralieră FAMAS şi care nu dădeau prea multe detalii despre ce se întâmplă. Vedeam însă peste umărul lor că întreg terminalul fusese evacuat. S-a dovedit a fi un bagaj suspect, probabil uitat de cineva, şi care trebuia investigat în caz că e o posibilă bombă. Asta avea să dureze.

Culmea este că am ajuns acolo la doar câteva minute după blocarea accesului. Am fost printre primii din mulţimea ce avea să se strângă, aşteptând acces în terminal. Eu mă aşteptam să dureze mult rezolvarea situaţiei, pentru că ia ceva timp să aduci echipa de pirotehnişti, să ghidezi un roboţel până la respectivul colet suspect, poate să-l bagi la raze X şi eventual să-l detonezi, dar mă gândeam că nu decolează avionul fără pasageri, din moment ce eram cu toţii blocaţi chiar înainte de check-in.

A durat vreo oră totul, timp în care am fost împinşi înapoi de vreo două ori, “pentru siguranţa noastră”. Apoi, fără nici o avertizare pentru noi, cei neştiutori, s-a auzit un fluier și după 3 secunde o bubuitură puternică, s-au cutremurat toate geamurile, câţiva au ţipat, nişte picioare s-au tăiat de emoţie şi bagajul suspect a fost detonat, probabil împuşcat cu un disruptor cu apă.

Încă 5 minute şi ne-au dat liber în terminal. A început o goană ca în Amazing Race, pentru că mai erau 20 de minute până la decolare şi avionul nu fusese deloc întârziat. Din pricina evacuării terminalului era însă totul închis, acum reveneau şi operatorii la ghişeele lor, cei de la securitate la razele X şi tot aşa, iar fix pentru zborul meu infochioșcurile care îţi printează boarding pass-ul nu au vrut să funcţioneze. Am vorbit cu niște funcționari care, văzând că decolez în 5 minute, m-au lăsat în faţă la check-in, depunere de bagaje şi la securitate, între care am alergat ca la sprint.

Am ajuns la uşa avionului cu cureaua de la pantaloni în mână şi rucsacul deschis ţinut la piept, că n-am mai închis nimic după ce am trecut de controlul de securitate, fiind printre ultimii care s-au urcat în avion.