Concluzia unei zile pe autostrăzi

Am petrecut ieri seară aproape o oră reintrând în Paris de pe autostrada ce vine din Orleans. La un moment dat am pierdut şirul “interchange-urilor” de autostrăzi şi al numărului de dăţi când am trecut pe banda dreaptă şi am ieşit de pe o autostradă printr-o buclă imensă şi am urcat pe altă autostradă doar ca să o părăsesc după 2000 de metri în acelaşi mod, ghidat de zeci de panouri luminoase şi de indicatoare mari cât peretele.

Atunci mi-am dat seama cu adevărat că niciodată în România nu va fi la fel. Niciodată nu îi vom ajunge pe aceştia din urmă, pur şi simplu sistemul nostru nu este capabil să realizeze lucrurile considerate “obişnuite” în ţări precum Franţa.

Victoriile noastre sunt mărunte. Un pasaj (mic faţă de ce-i pe aici) inaugurat peste Barbu Văcărescu, cândva unul la Văcăreşti, apoi vom aplauda de parcă ne-ar fi schimbat viaţa asfaltările bulevardelor Uranus sau Doamna Ghica. Acei 200 de metri din Uranus unde mai trebuie turnate nişte piatră şi asfalt sunt în acelaşi stadiu de vreo doi ani de zile…

Uneori se zice că suntem cu vreo 20 de ani în urma Europei. Poate 200 de ani. Ieri i-am înţeles perfect pe cei care aleg să plece din România pentru a avea parte de mai bine, incluzând prin asta și o infrastructură normală, decât să aştepte în ţara noastră. Ar muri de bătrâneţe înainte să apară şi în România aşa ceva.

Era doar una dintre multele autostrăzi ce pornesc din Paris, precum spiţele unei roţi. Pe o hartă a Franţei acea zonă nici nu s-ar observa. Este ca procedura complexă de culoare şi altitudini pentru aterizarea pe un aeroport; one does not simplu drive into Paris.

Bonus: numărați câte linii de case există la această stație de plată.