Democrația selectivă

Democraţia înseamnă, în accepţiunea largă a termenului, că majoritatea decide. 50% + 1 din cetăţenii unei ţări decid ce şi cum se întâmplă în aceasta.

Majoritatea oamenilor uită însă că democraţia presupune că 49% dintre oameni pot dori altceva, dar voinţa lor nu se va pune în practică. Chiar 50% – 1, ca să fim riguroşi. Ce vor ei nu se întâmplă, pentru că majoritatea a decis altceva, chiar dacă şi numărul celor “învinşi” este semnificativ.

Democraţia presupune şi că cei 49% care şi-au dorit altceva şi n-au obţinut vor accepta asta. “Frate, au fost mai mulţi ca noi, a ieşit alta decizia finală!”. Americanii aruncă în toate părţile cu termeni precum libertate şi democraţie încât ne-am sictirit de ei şi de ele, dar eu ţin minte că în 2000 au dat dovadă că ştiu bine de tot ce înseamnă aceste două cuvinte: Al Gore a obţinut mai multe voturi decât Bush, dar sistemul electoral american e unul în care statele au diverse ponderi în alegerea preşedintelui, aşa că Bush a fost ales preşedinte. Gore s-a recunoscut înfrânt şi a respectat legea electorală, deşi strânsese mai multe voturi fizice.

Că s-a întors sau nu Băsescu la Cotroceni e mai puţin important pentru mine. Omul e terminat politic, iar de acum USL conduce ţara, că au Parlamentul şi Guvernul în mână. Ce mă deranjează enorm este modul în care se discută acum despre revenirea lui Băsescu.

Oamenii sunt revoltaţi că CCR le-a nesocotit voturile. Păi vrem democraţie sau nu? Dacă da, atunci cei 7,4 milioane de oameni ştiau dinainte de referendum că legea – legea! – spune că demiterea se poate face doar cu cvorum. Şi că acest cvorum se stabileşte după nişte liste clare, făcute înainte de alegeri şi care, precise sau nu, rămân în vigoare. Asta e situaţia! Poate nu-ţi convine, dar sistemul democratic presupune să te supui legilor şi atunci când efectul lor nu-ţi convine.

Dacă dai asta la o parte, dacă legile s-ar modifica după bunul plac al unora sau altora, n-ar mai fi democraţie. S-ar tinde spre dictatură, ca în zeci de alte exemple din istoria modernă în care ţările au făcut diverse concesii şi modificări până când au picat în capcana dictaturii.

Unele lucruri nu pot fi modificate. Cel puţin nu după ce afli că din cauza lor nu se ajunge la rezultatul pe care ţi-l doreai tu. Oamenii, cel puţin cei inteligenţi, ştiau dinainte că demiterea, referendumul, suspendarea, toate se fac în interiorul unor limite şi reguli clare. Să te plângi de ele acum, să spui că ţi se par absurde, e ridicol.

“Aspazia Cojocaru şi-a bătut joc de voinţa a 7,4 milioane de romani”. Eh na. Dar ce, a fost singura care a votat pentru invalidarea referendumului? Au mai fost alţi 5 judecători care au votat la fel, de ce nu se îndreaptă nişte ură şi către aceia? Şi dacă nu vota aşa Aspazia Cojocaru, ce se întâmplă? Ar fi fost 5-4 pentru invalidare. Tot nu e bine? Dacă toţi cei 9 judecători ar fi decis invalidarea, cum ar fi sunat ştirile? “9 oameni şi-au bătut joc de voinţă a 7,4 milioane de romani”. Daca ar fi validat referendumul, ar fi fost socotiți eroi? (nu mai zic că Aspazia Cojocaru a fost numită în CCR de Iliescu și PSD)

Cu toate acestea, aşa e sistemul care guvernează ţară. Nu-l poţi înlătura doar când nu-ţi convine sistemul şi în rest să-l sprijini. Sunt, aşa cum spuneam, nişte limite în interiorul cărora accepţi să joci, aşa cum şi la fotbal dacă mingea trece cu 1 milimetru de linia terenului, e aut şi gata, nu-i loc de tocmeală. Sunt nişte praguri clare. Ai nota 5? Treci examenul. Ai 4,99? Îl pici. Da, e aiurea, e doar o sutime, dar îl pici. Au fost 9 milioane la vot? Da. Nu-i bun, trebuia să fie 9,1 milioane. Asta e. Altfel, dacă scădem pragul azi, îl scădem și mâine, de ce să nu fie demis președintele doar dacă un singur om își dorește asta?

“Dacă ştiam că CCR va invalidă referendumul, nu aş mai fi acceptat că ei să decidă”, zice (aproximativ) Ponta. Da, normal. E ca şi cum ai spune “dacă ştiam că mi se va întâmpla ceva rău, nu mai făceam la fel”. Cu toate acestea, legal vorbind, nu ştiam că primul ministru poate accepta sau nu ca CCR-ul, care prin natura legilor e instanţă supremă în astfel de cazuri, să conteze sau nu.

S-au zis atâtea tâmpenii recent, în interviuri şi opinii, încât mă sperie. Prea mulţi oameni de rând şi prea mulţi politicieni nu înţeleg că legile nu se pot respecta doar selectiv, când le sunt favorabile lor, ci întotdeauna. Accepţi sistemul acesta, numit democratic, sau nu, caz în care pierzi dreptul de a face parte din țară, ca fiecare grup de oameni are și niște reguli.

Nu-mi vine să cred câte înjurături aud şi văd la televizor. Cum să te exprimi, ca prim-ministru sau președinte interimar, numindu-l hoţ, laș, mincinos pe preşedintele ţării? N-ai pic de educaţie, de jenă? La acel nivel, indiferent cât îl urăşti pe altul, nu-l scoţi din “domnia sa” şi din “domnul”. Aşa sunt nişte reguli nescrise ale politicii şi ale bunelor maniere.

De asemenea, nu pot să nu remarc că după invalidarea suspendării din 2007 Băsescu era primit triumfător, în urale, în Piaţa Universităţii. Acum s-a strâns lumea să-l înjure. Pun pariu că nici un alt politician nu va învăţa ceva din această lecţie, ci toţi vor fura şi vor fi mârlani în continuare.

Sau, pe scurt, Vlad Petreanu o zice mult mai bine.