Deprimare

Fotografia de mai jos, a unei fetiţe ce a trăit doar nouă ani, dar care prin ambiţia ei a început să strângă bani pentru cei lipsiţi de apă din Africa şi a cărei moarte a fost catalizatorul unei întregi campanii, este din articolul lui El Lunes intitulat Eroi de-o şchioapă. V-aş zice să nu-l citiţi dacă sunteţi plângăcioşi, e trist.

Fotografia este deprimantă nu doar pentru că este vorba de o fetiţă cu sufletul mai mare decât noi toţi şi care, printr-o întâmplare nedreaptă a vieţii, a murit la doar 9 ani. Este deprimantă mai ales când o asociezi cu propria ta viaţă. Ce-ai făcut? Ce-ai realizat până acum? Ai 30 de ani… zi-mi un lucru memorabil realizat, ceva ce-i poate face pe ceilalţi să exclame “wow, ce om mare”.

Eu n-am nimic. Am terminat facultatea, m-am dus la muncă, am vizitat nişte ţări, am scris un blog, am… nimic. Lucruri banale, obişnuite. Sunt conştient că nu toţi suntem făcuţi pentru a realiza lucruri măreţe, iar rolul unora este doar să fim “working bees” într-o societate uriaşă, însă gândul acesta e deprimant. Sunt optimist că poate rolul meu este doar să am copii şi poate ei sau copiii lor sau o persoană pe care o vor influenţa ei chiar şi indicându-le să meargă la stânga în loc de dreapta va realiza ceva măreţ cândva, toată existența noastră fiind doar o porțiune intermediară din drumul până la acel punct.

Ca acţiuni directe, Rachel Beckwith de 9 ani are scris sub fotografia ei mai multe lucruri decât vom realiza noi într-o întreagă viaţă, iar asta e deprimant dincolo de tragedia ei. Revin la primul paragraf, citiți acel articol chiar daca este trist. Sunt multe de învățat din el despre viata în care trăim de fapt; asta în care ne hlizim pe net și ne urâm pentru tot felul de tâmpenii sau facem o tragedie din lipsa rochiei perfecte pentru nunta de weekend are multe alte lucruri în spatele ei.