Când admir un bărbat care plânge

Într-un fel îi admir pe jucătorii lui Bayern atunci când îi văd plângând pe stadion. Uitaţi-vă la echipele noastre, care abia se chinuie să ajungă în grupele Champions League, iar cei de la Bayern au jucat finală acestei competiţii, fiind realmente la un şut distanţă de a o câştiga.

Majoritatea fotbaliştilor ar fi super-fericiți să fie finalişti ai Champions League. Un parcurs ca al lor, cu atâtea meciuri jucate în această competiţie, este extraordinar, mai ales că în semifinale au eliminat pe Real Madrid. Știu că ar fi avut și mai mulți bani și mai multă glorie, dar au fost finaliști, nu ultimii prostălăi care să se rușineze de locul 2.

Și totuși la final, în loc să fie fericiţi că au terminat un an infernal de greu printr-o poziţie excelentă în clasamentul final, că au terminat în faţa unei audienţe de probabil un miliard de oameni, ei plângeau pentru că au avut ghinion la ultimul şut. Îţi trebuie multă dedicaţie pentru a realiza 95% din obiectivul propus şi totuşi să plângi la final pentru că n-ai prins şi acel 5% rămas. Îi admir pentru faptul ca nu sunt consolați cu locul 2, desi este un loc 2 al naibii de greu de atins într-o competiție unde majoritatea echipelor din lume nici măcar n-au șanse să intre vreodată.