Sunt uimit de câți oameni fură atunci când au ocazia

Nu e vorba de pretul omului. Am citit mai demult un studiu facut prin america la o Universitate mare care spunea ca 80% din oameni ar fura in cazul in care stiu sigur ca nu pot fi prinsi. Pe masura ce creste riscul de a fi prins procentul scade mult.

Problema e ca doar 20% din oameni au mustrari de constiinta in cazul asta. In general sunt genul de oameni care nu au pret, nu poti sa-i cumperi oricum.

Însuşirea unor bunuri pierdute nu înseamnă furt. Furtul presupune deposedarea de proprietate, or eu nu pot spune – de exemplu – despre nişte bani pe care i-am pierdut că se află în proprietatea mea… Nu pot să-i utilizez… Nu pot să cumpăr ceva şi să zic “ştiţi, aveam banii ăştia în portofelul care mi-a căzut din buzunar, vă las aici un document prin care vă transfer dreptul asupra lor în momentul în care vor fi găsiţi de cineva şi aduşi la poliţie”.

Ce se întâmplă dacă, în loc să-mi însuşesc banii din portofel, pur şi simplu nu-l ridic de pe jos pentru că nu vreau să-mi bat capul cu găsirea proprietarului… sau îi dau un picior din greşeală şi îl azvârl în Dâmboviţa? Se consideră că l-am prejudiciat pe fostul posesor pentru că banii lui nu vor fi returnaţi niciodată?

Vorbeşti de furt, dar de fapt spui că oamenii ar trebui să fie făcuţi responsabili pentru bunurile pierdute de alţii… Nu spun că nu este un gest nobil să returnezi ceva, dar e ca hrănitul copiilor din Uganda… dai ceva cuiva pentru că tu crezi că din punct de vedere moral i se cuvine… Nu poţi să-i acuzi pe cei care n-o fac. Poţi doar să-i îndemni la mai multă empatie.

eu vorbeam de condamnare din punct de vedere moral.
inteleg ce spui tu din punct de vedere al legii, dar asta mi se pare o lege din seria “sa reglementam si noi niste treburi ca sa parem o societate moderna”. iti dai seama in ce hal suntem daca e nevoie de o lege care sa ne oblige sa returnam bunurile pierdute.

sunt atatea moduri de a ocoli legea asta si totusi de a profita de neatentia/prostia aluia incat mi se pare inutila.

de baza ramane simtul etic si dorinta de a face bine. eu unul nici nu as lua (nici nu mi-ar starni curiozitatea, deci nu as cunoaste valoarea bunului respectiv) dar nici nu l-as inapoia. mi se pare bataie de cap de pomana. odata ce ai pierdut un lucru, cred ca hazardul si nu increderea in lipsa de vicii a societatii sau in respectarea legii, iti aduce bunul inapoi.

Radule, legea aia este inaplicabilă pentru majoritatea cazurilor în discuţie (poate cu excepţia unor telefoane), deci din punctul ăsta de vedere este o lege cretină.

Sigur că da, poţi să o impui dacă există înregistrări ale traseului bunului… dacă ai primit coletul altcuiva, ţi-au intrat prea mulţi bani în cont, etc – atunci bunul nu s-a pierdut, a fost rătăcit, şi poate fi găsit cu uşurinţă la tine… sau dacă bunul de fapt a fost furat în spaţiul public şi există suspecţi, dar nu există martori… o lege ca asta îi permite poliţistului să rechiziţioneze bunul sau chiar îi dă o scuză să-l reţină pe hoţ, chiar dacă el susţine că l-a găsit, ca un băiat deştept (şi nu am o părere foarte bună despre legi cu utilizări indirecte)…

Dar exemplele astea nu intră în aceeaşi categorie logică sau morală cu ce s-a discutat până acum… În ambele cazuri autorităţile/proprietarul ştiu sau cel puţin intuiesc de unde să ia bunul înstrăinat… Este oximoronic să vorbeşti despre aceeaşi condiţie pentru ceva ce a fost “pierdut”.

Ce spune legea, în cel mai bun caz? Că dacă cineva a pierdut ceva şi, printr-un hazard la fel de mare ca faptul că eu l-am găsit, dă peste el la mine, şi poate să demonstreze că este al lui, eu sunt obligat să i-l returnez în 10 zile. Sunt şanse mai mari să câştige la loterie.

cand aveam vreo 14 ani, am gasit pe strada cu un amic ceva portofel. ne-am uitat la el, am vazut ca e fara bani, dar cu buletin si inca cateva prostii inutile. am mers la adresa de acolo, era vara si n-aveam ce face, ca il puteam lasa la prima cutie postala, am batut la usa, ne-a raspuns omu’ si mai sa ne bata ca ‘i-am furat noi portofelul, stiu eu cum fac hotii astia ordinari ca voi’. am incercat vreo cateva minute sa-i explicam si apoi am fugit ca el chema politia. unele fapte bune nu raman nepedepsite :)

Alias, mulţumesc de urări! Până acum nu am pierdut nimic de genul ăsta. Nu exclud posibilitatea să mi se întâmple şi nu, nu cred că cineva e (neapărat) un bou dacă o păţeşte. Totuşi, în astfel de cazuri mi se pare normal să-ţi asumi responsabilitatea pentru pierdere şi să nu dai vina pe altcineva că a profitat de greşeala ta în loc să ţi-o repare, cu atât mai mult cu cât nu ai de unde să ştii cine e sau chiar dacă există (poate portofelul/telefonul/etc a fost călcat de un autobuz/a căzut într-un canal/a fost îngropat în ciment şi nu l-a găsit nimeni).

Nu am spus că trebuie să păstrăm orice găsim pentru că nu ne prinde nimeni… am spus că mi se pare normal ca o astfel de decizie să rămână la latitudinea găsitorului, în funcţie de propriile lui principii morale şi idei cu privire la proprietate. În primul rând pentru că este o situaţie gri din punct de vedere etic (am explicat de ce, puteţi sau nu să înţelegeţi), şi în al doilea rând pentru că returnarea obiectelor găsite este genul de imperativ moral pe care nu îl poţi impune decât stând în permanenţă peste umărul oamenilor.

Sunt curios câţi s-ar revolta dacă s-ar trece la microciparea actelor de identitate şi dacă s-ar instala camere de supraveghere din trei în trei metri prin toate oraşele, în scopul prevenirii “furtului” de obiecte pierdute. Şi de gps-ul mobilelor mai comentează unii…

Tine de educatie. Sint putini cei care nu fura sau ridica si uita sa returneze.

En exemplu si mai simplu. La munca avem automat cu diverse bauturi si ciocolate. Am bagat 3 lei in el, am luat ce ma interesa si apas butonul de rest. Si imi returneaza vreo 5 lei in fise. Iau restul meu de 50 de bani si restul il bag la loc.
La care lumea din jur a ramas surprinsa de gest. De ce ? m-au intrebat. “Pentru ca nu sint ai mei”

@jules: Dacă i-ai băgat la loc, cineva şi-a luat băuturi gratis…

@alias: Eu nu mă refer la cazurile în care proprietarul ştie de unde să-şi ia bunul. Legislaţia străină chiar face diferenţa între obiect uitat şi obiect pierdut… Mă refer la cazurile în care ai pierdut ceva şi nu prea mai ai şanse să-l recuperezi dacă nu ţi-l aduce cineva la uşă.

De exemplu, mie îmi cade telefonul din buzunar în timp ce merg cu bicicleta prin parc. Îmi dau seama de asta seara când ajung acasă. Presupunând că a doua zi am timp să mă duc să-l caut, tot nu reuşesc să-l găsesc pentru că e toamnă, e plin de frunze uscate, şi i-am consumat bateria tot încercând să sun la acel număr în speranţa că o să-l aud. La un moment dat va trebui să mă împac cu ideea şi să îmi cumpăr altul.

Pentru mine nu e nici o diferenţă dacă telefonul rămâne acolo până la prima ploaie, când se strică definitiv, sau îl găseşte cineva şi îi schimbă sim-ul. Sigur că pot continua să-l consider “proprietatea” mea fie că e în buzunarul meu, în buzunarul lui, pe masă, pe bancă, acoperit de compost sau pe fundul Lacului Herăstrău… Dar esenţial este că nu îl mai pot folosi, şi nu m-a privat găsitorul de asta, m-am privat singur… Nu pot să-l pun în aceeaşi categorie cu cineva care-mi sparge casa sau îmi bagă mâna în buzunar şi îmi fură ceva ce aş fi putut să folosesc.

Şi eu mi-am pierdut telefonul la şcoală(l-am uitat în bancă) mai demult, dar colegii de după noi(clasa mea e de dimineaţă), după ce au găsit telefonul, au căutat în agendă şi m-au sunat, chiar dacă puteau să-l păstreze, pentru a-mi spune să-mi iau telefonul.
Aşa ar fi trebuit să facă şi acela care a luat telefonul soţiei colegului tău.