Valoarea unui om

Zilele trecute un tânăr din Timiş şi-a omorât copilul şi socrii, apoi s-a sinucis. Motivul a fost că nu se mai înţelegea bine cu nevastă-sa, deja plecată la muncă în Italia.

Am auzit, chiar în ziua în care au început să curgă ştirile despre acest subiect, o declaraţie uluitoare a primarului din respectivul sat. Au fost două lucruri care m-au şocat:

“Era un om bun… avem aici un teren artificial de fotbal și venea și juca fotbal cu noi”

“Era un om bun… nu-l vedeai aproape deloc la barul satului, nu avea patima băuturii”

Asta m-a făcut să mă gândesc dacă doar elemente atât de neimportante sunt suficiente pentru a fi considerat un om bun în societatea noastră. Joci fotbal cu cei din sat. Nu te îmbeţi ca un porc. Eşti un om bun!

Asta e tot? Singurul efort pe care trebuie să-l faci pentru a fi considerat nu normal, ci chiar un om bun, este să te comporţi cât de cât prietenos şi să nu ai vreun viciu îngrozitor? Pentru că eu l-aş categorisi ca fiind un om normal, nu unul bun, doar bazat pe faptul că mai dă cu piciorul în minge şi nu bea de la prima oră a dimineţii şi până la ultima a zilei. Sau din contră, satul românesc este un loc atât de groaznic întâi normalitatea este o calitate extraordinară acolo?

Acesta nu este un caz singular, ci am auzit de multe ori aceeaşi exprimare de la diverşi vecini sau cunoştinţe ale unor criminali. Da, şi-au ciopârţit familia cu toporul, da, au dat foc la casă, da, au băgat cuţitul în cel mai bun prieten din cauză că s-au certat pe seama politicii ţării după un pahar de tulburel, dar erau oameni buni din diverse motive, precum “veneau la biserică”, “dădea întotdeauna ziua bună” sau “mă ajută să curăţ buruienile din curte”.