Ba da, am zis ca “la pachet” vreau!

Ieri seară, probabil pentru a suta oară în viaţă, o casieră de la un fast-food mi-a reproşat “dar vă rog să-mi spuneţi de la început când vreţi la pachet mâncarea” după ce mi-a ambalat produsele pe care iniţial mi le pusese în tavă. I-am zis de la început că vreau la pachet.

Aveam şi martori, dar n-am insistat. Nu e scopul meu în viaţă să-i dovedesc respectivului angajat de fast-food că se înşeală şi că eu am dreptate. Am zâmbit, am zis un scurt “am cerut de la început la pachet” şi am plecat fără alte discuţii, dar mă deranjează de principiu problema.

Stând în diverse ocazii la coadă la fast-fooduri am fost martor la tot felul de discuţii contradictorii, majoritatea purtate pe un ton prin care vânzătorul îi reproşa clientului, pe un ton vehement, ceva. “Nu, sandviş X vă rog! Dar aţi cerut Y! Y aţi spus! Nu nu, X am comandat… Ba nu, mi-aţi spus sigur Y!”. “Aaa… sucul să fie Pepsi… Dar aţi vrut Sprite!”.

Inacceptabil. Unu la mână, ce rost are ca vânzătorul să facă scandal? Clientul încă nu a plătit, aşa că dacă se enervează se întoarce şi pleacă la alţii.

În al doilea rând, eu ca manager mi-aş instrui angajaţii că dictonul “clientul nostru, stăpânul nostru” este foarte adevărat în acest business. A comandat greşit? A zis de 5 ori că vrea McFish, iar când i-ai adus sandvişul a zis că de fapt a comandat Big Mac şi e sigur de asta? Îl ai înregistrat pe cameră video, pe reportofon, e Papa de la Roma martor, că era la casa vecină luându-şi un shake, iar respectivul dăduse chiar şi un tweet în care zice “la mec, bag un peşte”? Nu contează! Nu are rost să te cerţi cu el, că până la urmă tot Big Mac îi aduci. Nu are rost un duel al ambiţiei. Zâmbeşte, spune “nicio problemă, îl înlocuim imediat” şi gata. Nu-ţi ceri scuze, nu dai vina nici pe el, ci foloseşti o exprimare neutră, pe calea de mijloc.

Cele de mai sus sunt valabile când clientul chiar comandă greşit şi apoi se suceşte. Eu nu comand greşit. N-am făcut-o ieri seară, n-am făcut-o în general. Eu sunt omul care poate merge la KFC şi să spună dintr-o singură răsuflare “vreau meniu 5 crispy, mare, sos ketchup, suc pepsi twist, cartofi normali, în plus o chiflă imperială, atât, aici, cu un şerveţel umed şi un pliculeț de sare, mulţumesc”. De obicei chiar o zic, apoi vânzătorul mă întreabă “deci 5 crispy meniu… îl doriţi mare pentru 2 lei în plus?”, moment în care mă bucur că nu am toporul la mine.

Şi încă ceva? Cine are şanse mai mari să uite că s-a vrut “la pachet”? Eu, care mă gândesc de 30 de minute ce voi comanda şi de unde şi vin acolo fix cu acest ţel în minte sau casierul care ia 100 de comenzi pe oră, încât este transformat într-un robot în mintea căruia se amestecă totul?