Exact ce sărbătorim?

În mijlocul zlei de Crăciun, chiar în momentul în care alergam spre tradiţionala masă la care eram ultimul întârziat, m-am oprit pentru o secundă şi m-am gândit “totuşi, eu ce sărbătoresc azi?”. Pur şi simplu m-am oprit, ca în scenele acelea siropoase din filme, în care un personaj se opreşte şi se citeşte pe faţa lui dramatismul situaţiei, firul gândurilor şi indecizia drumului de urmat.

Mai exact, noi ce sărbătorim de Crăciun?

Eu nu sunt o persoană religioasă, aşa că se poate spune că nu sărbătoresc naşterea lui Iisus. Mai mult, sunt destul de sigur că nici voi nu sărbătoriţi fix acest lucru, altfel Crăciunul ar fi o sărbătoare cu tentă mult mai puternic religioasă, aşa cum este Paştele. Desigur, privindu-l pe Iisus ca pe un om (şi ignorând “natura divină” a acestuia, aşa cum o propovăduieşte Biserica, deoarece e mult mai dificil de demonstrat şi eu am făcut ingineria) care a schimbat masiv cursul omenirii, introducând noi concepte într-o religie pe care a schimbat-o din temelii, care 2000 de ani a stabilit evoluţia socio-politică a lumii şi care astăzi este principala religie a planetei, îl pot admira pentru asta şi îi pot sărbători naşterea și viața.

Dar Crăciunul este mai degrabă despre cadouri, brad, colinde, familie şi Moş Crăciun. Ştim cu toţii că s-a născut Iisus, dar nu simt că asta sărbătorim cu adevărat, nu ca de Paşti. Şi atunci, eu ce sărbătoresc?

Când eram mic, sărbătoream Crăciunul pentru că urma să primesc cadouri. Copil fiind, era un moment magic al anului. Acum, mai degrabă dau eu cadouri decât primesc sau cel puţin simt că partea cu “găsit cadoul potrivit pentru fiecare” este mult mai lungă, problematică şi stresantă decât partea cu “bucuria de a primi un cadou de la cineva”. Când eram mic, Crăciunul era acea perioadă magică în care puteam primi ceva ce îmi doream cu ardoare tot anul sau altceva mare şi pe care altfel nu puteam să mi-l procur singur. Acum, dacă îmi doresc ceva anume încerc să fac rost prin forţe proprii şi indiferent de data calendaristică; dacă reuşesc, mă bucur chiar atunci.

Ce sărbătoresc? Când eram elev-student, Crăciunul însemna şi o vacanţă de iarnă şi am vaga idee că de fapt de aici venea bucuria principală. Acum Crăciunul este doar un weekend mai lung. Am o zi în plus de odihnă, lunea dată prin lege. Privind lucrurile la modul matematic, o zi în plus de odihnă (deşi extraordinară atunci când o ai) nu este totuşi buricul pământului. Eu am de exemplu vreo 15 zile de concediu încă ne-efectuate, aş putea să-mi iau lunea liberă de acum şi până în luna aprilie, dacă asta m-ar bucura.

Mai mult, Crăciunul acesta a fost un weekend prelungit, dar ziua suplimentară de odihnă şi petrecere vine cu restricţiile ei. Masa tradiţională, aglomeraţia de dinaintea Crăciunului în magazine, ştirile despre sărbători, emisiunile specifice înseamnă că de fapt este un weekend ce se desfăşoară în anumite constrângeri bine impuse de societate şi familie. Nu pot să merg să mănânc când şi unde vreau eu, că doar facem masa tradiţională cu toată familia; nu pot să ies la o cafea, că e închisă cafeneaua. Vreau două beri şi o ciocolată? Trebuie să aştept la o coadă kilometrică la orice supermarket. Ideea este că nu e doar distracţie, sunt şi constrângeri. Văd asta cl mai bine în cazul cuplurilor care de fapt sunt despărțite de Crăciun, deoarece el e dintr-un oraș și ea din alt oraș, fiecare ducându-se la familia sa.

Ar trebui notat şi că, dacă am chef să stau, să zicem, în casă şi să dorm, nu pot, că e masa tradiţională de Crăciun şi aproape niciodată nu se întâmplă acasă la tine. Când eşti copil, te duci la bunici de Crăciun, cu toată familia. Când mai creşti un pic, te duci la părinţi. Nu zic că n-ar fi bine, că am văzut pe net statusuri cu “vai cât de bine e acasă!” cât să-mi ajungă până la Paşte, când o luăm de la capăt, dar eu am impresia că abia când îmbătrânim ajungem să petrecem Crăciunul şi la noi acasă, nu la cea a părinţilor sau bunicilor. E ca o măsură a maturităţii unui om, ba chiar a vârstei a treia.

Mâncare tradiţională? Eu nu mănânc tobă. Dacă nu mă înșel se face din organele porcului. Înţeleg necesitatea de a prepara ceva şi din ele, că doar nu le arunci, dar cum eu nu cresc şi nu tai porc, ci locuiesc la bloc în Bucureşti, nu princep conceptul de a cumpăra toba sau organe pentru a-ţi face propria toba. Adică, dacă tot cumpăr carnea, de ce să nu cumpăr doar muşchi sau ceafă şi să mănânc friptură de cea mai bună calitate?

Nu mănânc nici piftie. Mi se face gura pungă de la ea. Sunt mişto diverse aperitive făcute special pentru Crăciun, ca şi cozonacii, dar nu un motiv suficient.

Aşa că de asta m-am oprit şi mă gândeam “totuşi, eu ce sărbătoresc?”. Partea religioasă nu, timpul liber nu, cadourile nu, mâncarea nu… de ce mă agit aşa?

Am ajuns la concluzia că sărbătoresc Crăciunul pentru că nu vreau să stric plăcerea celor pentru care acesta este ceva cu adevărat extraordinar, fie că sunt copiii din familie care se bucură de cadouri şi vacanţă, părinţii care se bucură să vadă tot clanul la un loc sau bunicii care se bucură că fac un cozonac şi sunt lăudaţi pentru cât de bun a ieşit. Am rămas un pic surprins de concluzia introspecţiei mele, că nu ştiam că sunt aşa bun la suflet, dar cred că dacă analizaţi la rece lucrurile şi le cuantizaţi pentru a determina importanta fiecărui element al Crăciunului, veţi ajunge la aceeaşi concluzie.