Cine sta in primul rand la stand-up comedy? (P)

Unele întâmplări e bine să le ţii pentru tine, ca să nu râdă alţii şi să facă mișto-uri de tine un an de zile după. Asta de mai jos este însă prea tare ca să nu o public, chit că o să-i dau lui @nashu subiecte de băşcălie.

Vedeţi, eu sunt mai uituc, dar mă refer la cazul particular când uit să trag fermoarul de la pantaloni în sus şi merg cu ei desfăcuţi. Nu ştiu de ce se întâmplă asta, dar bănuiesc că are legătură cu trezirea de genul “omfg cât e ora? CÂT E ORA?!?” şi alergat ca la incendiu prin casă după una şi alta, momente în care îmi trag şi nădragii pe mine şi plec spre muncă.

Acum să nu vă închipuiţi că asta se întâmplă foarte des. Nu, e cam o dată pe lună şi de cele mai multe ori mă prind de această problemă la lift, unde e oarece curent pe scara blocului şi simt adierea vântului prin locurile unde de obicei este totul bine închis. Uneori, însă, nu simt nimic şi merg mai departe aşa.

V-am zis că nu port chiloţi? Nu mai port de vreo 2 ani. E mega-genial! “Prietenul meu cel mai bun” îmi mulţumeşte pentru libertatea pe care i-o ofer. Mai puţin în cazul de mai sus, când uit să-i trag totuşi oblonul.

Faza cea mai tare a fost când am plecat aşa de acasă, fără să mă prind de respectiva problema. Şi am ajuns la lift, dar nu m-am prins de problemă. Am ajuns la maşină, am condus până la muncă, am parcat… dar nu m-am prins de problemă. Sper că nu s-au prins nici alţii, până în acel moment.

Fix în acea zi am avut ideea măreaţă de a cumpăra nişte covrigi. În zona e o covrigărie, ştiţi tipul ei, un fel de chioşc improvizat, în care nişte femei muncesc să împletească nişte covrigi şi să-i treacă prin cuptor cu succes. Aşa că am mers cei 100 de metri pe jos, până la covrigărie, şi m-am pus la coadă. Fără să mă prind de problemă.

Stăteam deja de vreo două minute la coadă (nu aveau cu sare, doar cu susan, aşa că erau vreo 10 oameni la coadă aşteptând covrigi cu sare) când îmi sună o alarmă undeva în cap. “Alertă, alertă”, îmi zicea girofarul, “şliţ desfăcut”. Pe bune? Duc discret mâna… era desfăcut! “Am pus-o”, mă gândesc, şi nu la modul ăla plăcut care implică două femei goale în prezenţa mea, ci la modul neplăcut care include clovni obsedaţi sexuali, iar clovnii au picioarele alea mari şi ştiţi ce altceva se zice că e mare în acest caz…

Trebuie să vă imaginaţi situaţia. Eu, în mijlocul trotuarului, la coadă la covrigi, cu şliţul descheiat. Cum să-l închei fără o mişcare prea evidentă, ca să nu mă fac de râs? Mă rotesc spre covrigărie… nu mergea, avea geamuri de sticlă, iar cele două femei dinăuntru se uitau spre mine cât aşteptau să iasă covrigii cu sare din cuptor.

Mă întorc cu spatele la covrigărie… dar în spatele meu se aşezaseră deja alte 4 persoane la coadă şi se uitau fix în ceafa mea, iar acum că mă întorsesem fix în ochii mei. Prima era chiar o colegă de muncă. O salut politicos, cu strângerea din buze şi gestul fin din cap care uneşte oamenii în frăţia covrigului matinal.

Ce să fac? Fix atunci ies şi covrigii cu sare de pe banda cuptorului, reîncepe vânzarea, coada avansează, al doilea om deja dă banii prin geamul chioşcului, eu conştientizez faptul că dacă nu rezolv acum, pe loc, problema voi merge aşa până înapoi la servici, că doar nu fac jonglerii și nici nu umblu la știți-voi-ce când am covrigi fierbinţi în mână.

Băi şi mă decid să fiu ca James Bond. Ştiţi când James Bond intră undeva prin efracţie, face câte o operaţiune minuţioasă, se apropie paznicii de el, sunt chiar după colţ şi îl vor vedea din clipa în clipă, dar fix când să dea ochii cu el Bond termină totul şi descuie uşa sau seiful şi dispare fără nicio urmă? Aşa am vrut şi eu să fac, doar ca la coadă la covrigi şi, spre deosebire de Bond, fără a face sex cu o femeie marfă în următoarele minute, ba chiar nici Aston Martin-ul nu-l aveam cu mine atunci.

Încep o operaţiune complicată. Sug burtă şi ridic pelvisul mai mult, ca să intre mai mult din şoldurile proprii în geacă şi să maschez astfel suplimentar zona. Încep să mut, dar încetişor, cu gesturi parcă naturale şi întâmplătoare, poşeta masculină de pe umăr spre burtă. Mai avansez un pas la coadă şi mă apropii de ghişeu.

Odată geanta ajunsă fix peste burtă, de zici că purtam kilt cu posetuță din aia în faţă, începe operaţiunea reală. Bag mâna ca din întâmplare sub geantă, o duc spre ecuator, caut fermoarul să-l trag în sus printr-o singură mişcare rapidă şi viguroasă şi… nu-l găsesc.

Fix atunci al naibii fermoar se lăsase în jos şi intrase sub cusătura pantalonilor, de unde se scoate mai greu, ceea ce prespune gesturi mai ample, tras cu forţa, sărit în sus și în jos, băgat şi a doua mână. Mă fac mai roşu la faţă, mai fac un pas, eram următorul la rând să cumpăr.

Evident că nu rezolv nimic în pantaloni (asta sună ciudat), omul din faţa mea pleacă, era rândul meu.

Mă lipesc de chioşc. Zici că vroiam să intru peste ei. Casiera (“covrigăreasa”?) se sperie un pic. Eu fac mutra care spune “ce? Aşa sunt eu, mă bag în sufletul omului”. Mâinile le aveam sub tejghea, probabil spre mirarea femeii. Mijesc ochii spre spatele covrigăriei şi văd un iaurt.

“Acela e iaurt de capră low-fat cu brânzică în el şi capac flexibil?!?”, întreb cu entuziasm. Covrigăreasa se uită spre iaurt, zice că nu ştie. “Puteţi verifica?” o rog. Se duce în spate şi în alea 2 secunde eu înfig ambele mâini sub haină, ţin cu stânga pantalonul, trag cu dreapta fermoarul, îl ridic la maxim, simt că se etanşează zona, zâmbesc larg.

Grand Cinema Digiplex, super-cinematograful din Băneasa Shopping City, lansează un show de stand-up comedy care are în fiecare zi de luni. O iniţiativă excelentă, locul fiind bine ales.

Nu, nu mă veţi vedea pe mine pe scenă. Vin băieţii mult mai talentaţi de la “Cafe Deko”, adică Teo, Vio, Micutzu şi ceilalţi la care am râs cu lacrimi acum câteva luni când i-am văzut ultima oară. Eu unul nu am curaj să stau în primul rând al sălii, mai ales dacă ar afla despre mine povestioare ca cea de mai sus şi ar face mişto de faţă cu toţi, dar poate voi sunteţi mai curajoşi.

Detalii pe GrandCinemaDigiplex.ro/