Bine ca nu se pot citi gandurile

Acum ceva vreme, la un eveniment, am cunoscut un domn. Ne-am salutat din politeţe, i-am strâns mâna, n-am reţinut prea bine numele şi nici nu cred că ne vom mai întâlni vreodată. Cu toate acestea, eu ştiam ceva în plus despre acel om, ceva ce nimeni de acolo nu mai avea habar, nici măcar el. Ştiam că nevastă-sa îl înşeală.

(Nu cu mine!)

Aşa că am stat acolo, cu o figură impasibilă de politeţe neutră, strângându-i nici prea tare şi nici prea încet mâna şi dând încetişor din cap, într-un mic semn de “încântat de cunoştinţă”. Cred că am stat relaxat şi zâmbetul micuţ de la colţul gurii exista de fapt doar în mintea mea, nu şi pe fața mea, în timp ce gândeam chestii precum “deci asta e tipul…” şi mi-o închipuiam pe nevastă-sa sărind în sus şi în jos călare pe altul.

M-am gândit “oare ce se va întâmpla dacă îi spun?”. Dacă îi ziceam atunci, pe loc, în timp ce dădeam mâna zâmbind, un “bună ziua… apropo nevastă-ta şi-o trage cu alţii… ştiu sigur asta”, ar fi plecat furios spre casă? M-ar fi lovit? Ar fi făcut o criză de nervi? Nu vom afla niciodată.

Bine că nu se pot citi gândurile. Uneori ai fi surprins ce gândeşte o persoană care ţie îţi este complet necunoscută şi ce ştie despre tine sau despre cum arată nevastă-ta goală. Probabil că s-ar lăsa cu scandal mare.