Vanatorul modern

Bănuiesc că în alte vremuri bărbatul familiei, cu mâinile tăbăcite de muncă şi pielea arsă de soarele zilelor de vară, intra în pădure după mâncare, neavând la el decât un arc sau o suliţă sau poate o puşcă. Patru ore mai târziu ieşea triumfător, târând după el vreun leş de mistreţ sau cerb, trântindu-l în faţa nevestei şi spunându-i “na femeie, ai ce mânca încă două săptămâni; acum fierbe-mi nişte vin şi pansează rana asta, că mi-a băgat bestia cornu’ prin piciorul meu”.

Această scenă mi s-a derulat în faţa ochilor zilele trecute, când eram în Cora. Un tip mai plinuţ se uita cu atenţie pe produsele de la raionul de apa îmbuteliată. La un moment dat întinde fulgerător mâna spre o sticlă de apă, de parcă ar fi găsit una cu aur, o ia la piept şi apoi strigă cât îl ţine gura, de parcă am fi pe stadion “am găsit-oooooo!”. Să dea dracii de nu m-am speriat când l-am auzit pe unul răcnind lângă mine, într-un loc în care nimeni nu răcnește, bucuros că a găsit o sticlă de apă, de parcă n-ar fi fost un raion întreg acolo plin cu aşa ceva.

Şi faza cea mai tare este că apare nevastă-sa, păşind mai rapid decât de obicei, se uită la sticlă de apă, se uită la soţul ei şi exclamă “aah, ce bine!”. Dar se uită la el cu mândrie, de parcă ar fi vânat cu mâna lui un mistreţ, nu doar ar fi ridicat o sticlă de apă din raft.

Bărbatul modern este cam pămpălău, dar noroc ca acum totul este la raft, iar femeile par a fi mulțumite ca se descurcă printre ele.