Ce nu lipseste niciodata din atelierele patriei

Am fost de-a lungul vieţii în diverse ateliere de toate felurile, în fabrici, în “secţii”, în garaje şi diverse alte tipuri de unităţi şi ateliere de producţie (citiți “1 parte muncă, 5 părți pauză” pentru referințe). În toate, dar absolut toate, am văzut marcajul emblematic al zonelor în care oamenii muncesc: fotografiile cu femei goale, lipite pe pereţi, dulapuri sau diverse utilaje.

Nu orice poză a unei femei goale îşi poate găsi locul pe dulapul de scule al unui muncitor, pusă acolo pentru ca sânii ei fermi sau fundul rotund să fie admiraţi în timp ce strungul se învârteşte, ciocanul bate şi electrodul sudează. De obicei sunt femei din anii 90, uşor de recunoscut după coafura specifică acelor ani, pentru că muncitorii au şi ei o vârstă, iar în acea perioadă arătau femeile a femei, nu ca cele de acum, toate operate şi de plastic.

Majoritatea sunt decupaturi din ziare de demult, al căror nume nici nu prea şi-l mai aminteşte cineva. Nici pe femei nu știe nimeni cum le cheamă, asta dacă nu scrie pe poză. Cea mai de preţ comoara este câte un calendar de dimensiuni mai mari, agăţat la loc de cinste în centru peretelui, ca să-l vadă cu uşurinţă toţi. Munca e grea, aşa că din orice poziţie şi de la orice banc de lucru trebuie să poţi vedea forme şi piele dezgolită, doar ridicând privirea. Vorba aceea, “I see breasts; I see beaver; I see hope”.

Fotografiile sunt suficient de indecente încât să trezească un gând de “ce femeie marfă!” şi o semi-erecție, dar nu indecente încât un eventual şef care trece pe acolo din an în paște sau atunci când are nevoie de un serviciu pentru el să le vadă şi să spună “ce-i cu pornografia asta pe pereţi? Scoteti-le imediat!”. Regula nespusă este că dacă le scoţi la ordinul şefului trebuie să aştepţi măcar vreo 6 luni înainte să ai curajul să lipeşti altceva la loc, chiar şi unele mai decente; mai bine nu rişti mânia celor de sus.

Tot o regulă nespusă este că, întrucât acolo se face muncă grea, cu utilaje și scule și sudoare, muncitorii au voie la poze decente cu femei goale, în timp ce personalul de birou n-are voie deloc cu așa ceva.

Cea mai amuzantă situaţie am văzut-o recent într-un atelier mecanic. Pe un perete era un calendar cu femei goale. Pe peretele opus, dar fix față în faţă, o icoană cu Maica Domnului. Metaforic, mi-am spus, reprezintă cele două aspecte ale vieţii omului de rând: cea materială, reprezentată de femeia cu forme perfecte, la care poţi să visezi şi să speri că vei ajunge şi tu cândva, pentru că, nu-i aşa, din viaţa rămâi doar cu ce bagi în gură şi ce iei în… ehm, pat, iar în partea cealaltă aspectul spiritual, divin, căci dacă în această viaţă nu poţi avea tot ce îţi doreşti (simbolizat prin poza femeii de pe celălalt perete) măcar să speri că în următoarea viaţă îţi va fi mai bine.

Mi s-a părut un pic bizar cum femeia goală părea că se uită fix la icoană, iar icoana direct la femeia goală, dar poate că aşa e viaţa şi munca: de-o parte dorinţa, de alta credinţa.