Ultima privire

Am fost în atâtea excursii frumoase prin majoritatea ţărilor Europei încât am devenit imun la gândul că toate se termină şi trebuie să revin în ţară, la viaţa banală de aici. Ultima zi, când ştiu că trebuie să fac bagajele şi că următoarea noapte o voi dormi în patul meu de acasă, e cea mai grea. N-am fost niciodată omul care să spună “bine că se termină, că mi-era dor de casă”, ci din contră.

Sunt obişnuit cu gândul că orice sejur are un moment final. E ceva natural, nu poate fi altfel şi n-are deci rost să mă deprim din această cauză. Şi totuşi, chiar şi cu acest gând în minte, îmi este atât de greu să ies pentru ultima oară din marea limpede şi caldă, dintr-un apus mirific ce colorează întreg cerul şi întreaga apă în nuanţe de roşu precum în imaginea de mai jos. Aş fi vrut să mai stau, să mai înot o dată, să mai fie încă o zi, să mai prind încă un astfel de apus de soare. Măcar unul!

Îmi este imposibil să rămân la fel de optimist şi în acele momente. Acei pași finali către mal, apa care devine tot mai mică, ultimă privire aruncată unei mări superbe, înainte de a-i întoarce spatele pentru un an întreg, sunt cei mai grei. Probabil mi-e și un pic ciudă pentru că alți oameni pot avea așa ceva în fiecare zi. Probabil că pentru ei, aceasta este viața banală.