Sicko e un film de groaza

Am văzut astăzi Sicko, documentarul lui Michael Moore (Fahrenheit 9/11, Bowling for Columbine) despre sistemul american de sănătate. Mie mi s-a părut un film de groază; e tragic din atâtea privinţe încât sunt sigur că acum nici măcar nu mă pot gândi la toate. În primul rând arată cât de rău au ajuns americanii, în momentul în care pe primul plan se pune profitul şi nu sănătatea. Apoi îmi arată pericolul care stă în a urma acelaşi drum, deoarece şi la noi începe să se dezvoltă un concept de sănătate particulară şi asigurări; dacă-l scapi de sub control, eşti mort. Nu în ultimul rând, îmi arată cât de înapoiaţi suntem noi, în România, faţă de alte ţări ale Europei.

Pe scurt, la americani îţi faci asigurare de sănătate la una dintre marile corporaţii private care oferă aşa ceva. Plăteşti lunar o rată, ca la orice asigurare, sau poate ai noroc să o plătească angajatorul pentru tine. Surpriza apare când ai nevoie de servicii medicale, moment în care trebuie să suni întâi la asigurator şi să-l întrebi dacă-ţi permite să chemi ambulanţa pentru că te simţi rău. Trebuie să ai acordul asiguratorului pentru orice intervenţie, medicament, operaţie sau tratament. Dacă nu-l ai, te dau afară din spital şi îţi refuză tratamentul.

Sicko arată câteva cazuri de groază. Omul care şi-a tăiat din greşeală două degete şi n-a avut bani să le reatașeze la spital, pentru că operaţia pentru primul îl costă 60.000 de dolari, iar pentru al doilea 12.000 de dolari. Cel care suferea de cancer de rinichi şi căruia asiguratorul i-a refuzat, pe rând, orice idee de tratament, invocând că este experimental, că e riscant, că nu e acoperit, refuzând-i chiar şi un transplant de la rude de sânge. Cei duși cu ambulanţa la spital şi apoi trimişi la alt spital, doar pentru că asiguratorul nu are contract cu prima instituție.

Apoi arătă cum e în alte ţări. Canada, totul gratuit. Anglia, totul gratuit, ba chiar spitalul îţi decontează transportul până acasă. Franţa: concedii medicale plătite, zile libere pentru evenimente, spitale gratuite, medici care vin să te consulte acasă dacă nu poţi tu să te deplasezi la spital, femei care vin să-ţi facă ordine prin casă, să spele rufe şi să te ajute cu un nou-născut, dacă nu faci față singură.

Merită văzut documentarul, dacă n-aÅ£i făcut-o deja. Probabil că adevărul este undeva la mijlocul ÅŸi totul trebuie luat cu un pic de “marjă de eroare”, dar chiar ÅŸi aÅŸa mi se pare de groază. Mi s-a făcut milă de americanii prezentaÅ£i în el. Ce-o zice femeia aceea al cărei soÅ£ a murit de cancer, după ce i-au fost refuzate toate tratamentele posibile, când vede că în alte ţări, inferioare americii, totul ar fi fost gratuit? Ce-o zice omul care ÅŸi-a pierdut degetele pentru că n-a avut bani de o operaÅ£ie considerată banală, când vede că mai sus, în Canada, ar fi fost gratuită? Ce-o zice pompierul care, bolnav după 9/11, vede că în Cuba costă 5 cenÅ£i un medicament care în SUA este 120 de dolari?

Şi apoi mă uit la noi. Ultimele ştiri din România vorbesc despre spitale închise, bacterii şi infecţii, medici sub orice critică. La englezi spitalele de stat sunt gratuite, iar tinerii şi pensionarii nu plătesc medicamente la farmacie. Arată-i unui pensionar de la noi că acolo ar lua pe gratis medicamentele, ba chiar spitalul i-ar plăti drumul până la medic sau că în Franţa ar veni gratuit cineva la ei acasă să-i îngrijească. Ar muri direct de ciudă.

Poate că este adevărat ce zice un politician englez în film. Un popor educat și sănătos este mai dificil de condus și de manipulat. Nu poți lua libertățile publicului larg, nu îl poți speria și nu îi poți forța mâna să accepte toate greșelile pe care le fac conducători ineficienți.