O baba, o cafea, un stecher

Zilele trecute eram la Poşta Română, să ridic un plic. Până să ajungem la subiectul povestirii, aş vrea doar să menţionez cât de încântat mă simt de fiecare dată când primesc acasă un aviz de ridicare a unei recomandate, fără a şti ce am primit. Mă simt ca în reclama la ouăle Kinder, de fiecare dată o surpriză! Ce-o fi în plic? O amendă? Noi taxe de plătit? Îmi freamătă inima de fiecare dată când stau la coadă la Poştă, aşteptând cu mâini tremurânde să primesc plicul pentru care sunt acolo şi să exclam “uuuuu” înainte de a-l deschide. De obicei e de la ANAF şi îmi zice că am de plătit impozite gigantice. Niciodată nu sunt veşti bune.

Şi că veni vorba de avizul primit acasă, are şi el nişte câmpuri de completat de către Poștă. Nu sunt multe, că întreaga hârtiuţă are 5 x 5 cm, aşa că îi rog pe această cale pe angajaţii Poștei să nu le fie lene şi să le completeze pe toate. De exemplu m-ar ajuta enorm dacă ar completa pe aviz programul Oficiului Poştal, că eu nu-l pot ghici în stele şi în general plec de la premiza că statul lucrează cu publicul de la 13 la 14 şi atât. Ar ajuta poate şi adresa exactă a Oficiului Poştal, eventual şi data până la care pot ridica recomandata, că stampila poștei abia se vede. Ştiţi voi, chestii din astea de bază, nu doar numele meu şi adresa mâzgălite într-un colţ.

Înapoi la ziua de vineri. Am stat la coadă, am ajuns în faţă, am dat avizul, mai aveam să zic “vinci!”. Vine o babă. Lângă ghişeu era un automat de cafea, din acela de bagi monede şi îţi dă în schimb un păhărel de plastic cu o gură de cafea cam suspectă în el. Vine baba, bagă o monedă de 50 de bani, dar moneda îi iese imediat prin fanta de jos, nefiind acceptată. Baba, tenace, ia moneda şi o bagă din nou în aparat, dar iarăşi îi este returnată.

Ei fir-ar el să fie de aparat, cum vrea baba cafea şi robotul urâcios nu-i dă, bată-l Dumnezeu să-l bată cu tehnologia lui complicată! Cum stăteam eu la ghişeu, aşteptându-mi plicul, deodată vine baba lângă mine, mă împinge cu corpul, făcându-şi practic loc acolo unde stăteam eu, mă dă la o parte fără nici o jenă, băgă capul prin ghişeu şi întreabă “dar aparatul de cafea nu merge?”. Omul de după ghişeu îi răspunde sec “nu”.

Am vrut să-i zic vechea glumă cu “bine că nu merge, că ar fi umblat pe aici de nebun şi poate deranja oamenii de la coadă”, dar am găsit una mai tare. Arunc şi eu un ochi spre automatul de cafea, atunci practic observându-l prima oară că e cu noi în cameră, şi văd dintr-o ochire de ce era evident că nu funcţionează.

Îi zic babei “păi are cablul de alimentare şi ştecherul puse deasupra, nici nu-i băgat în priză!”. Aşa calm, inginereşte, de parcă i-aș fi spus cât e ceasul, în timp ce-mi reluam locul la ghişeu. Cei de la coadă pufnesc de râs. Baba se întoarce spre mine şi zice “păi şi dacă nu-i băgat în priză, de ce nu merge?”. 1-0 pentru babă, că ce să-i mai răspund la asta?

N-am priceput de ce venise la Poştă ca să bea o cafea.

Din acelaşi ciclu: aventura mea la ANAF.