Momentele magice si de ce uneori este bine ca nu traim mai mult

“AS XX – Inimă te cheamă” este o melodie românească destul de bună, având acel sound al Fun Factory-ului anilor 90, după care mulţi sunt nostalgici şi încă îl ascultă cu plăcere, dar în limba română. Chiar e o piesă reuşită.

Iată ce spune un comentator la clipul de pe YouTube:

frate nu o să mai fie muzika dasta.am 32 şi ce vremuri aveam ……ieşeam seara adunaţi la seminţe şi cola şi ceva băutură şi ascultam toate piesele astea la un casetofon cu boxe improvizate intro maşina…acuma….nu mai găseşti tu aşa ceva.

Avem cu toţii nişte momente magice în viaţă şi uneori le asociem cu muzica pe care o ascultam în acele clipe, pentru că aşa face creierul conexiunile. Unii ţin minte cum li s-a topit în braţe o femeie atunci când dansau pe “melodia aia” a lui Lionel Ritchie. Eu ţin minte luminile unui oraş din care plecam şi “Emilia – Big Big World” care se auzea din boxele maşinii; mă enervează acea melodie, dar de câte ori o aud îmi aduc aminte de oraşul respectiv şi de cum dispărea în zare şi în noapte.

Pentru omul de mai sus, un moment magic de care îşi va aminti cu plăcere toată viaţa este cel în care mânca un lighean de seminţe şi bea cola, probabil o sticlă de 2 litri împărţită cu amicii la modul “ia o gură şi dă-o mai departe”, fără teamă de cine ştie ce boli şi de unde-a pus fiecare gura cu o seară înainte. Din boxele gâjâite ale vreunei Dacii răsuna AS XX, afară era vară, berea era în dreapta, viaţa era înainte…

Problema mea este cu “nu o să mai fie muzika dasta” şi “nu mai găseşti tu aşa ceva”. Mi se pare pueril să zici asta, mai ales la 32 de ani. Pentru fiecare generaţie, există o muzică super-marfă şi oricare altă nu-ţi place la fel de mult, dar maturitatea presupune şi că nu mai zici prostii de genul “nu va fi niciodată una mai bună”. Schimbarea e dificil de acceptat, dar are loc.

Probabil că noi la 90 de ani vom fi nişte moşuleţi şi nişte babe care fac pe ei şi-şi caută dantura prin casă pentru că au uitat unde şi-au pus cheile de la uşă, dar vom asculta muzică house şi dance şi le vom spune nepoţilor “asta e muzica adevărată, nu prostiile de hip-hop minimalist pe care le ascultaţi voi acum”. Vom zice “cărţile pe hârtie sunt cărţi adevărate, nu prostiile astea de ecrane flexibile de pe care citiţi voi acum; dacă nu răsfoieşti cartea nu se cheamă citit”. În acelaşi timp, sunt sigur că discuţia asta a fost şi acum câteva sute de ani şi cineva a zis “hah, papirusul este materialul adevărat, nu prostia asta de hârtie pe care o laudă toţi”.

Ideea e să accepţi că nu experienţa ta de viaţă este cea absolută şi că nu ai avut chiar tu parte de momentul de maxim al omenirii. Aceste lucruri sunt relative. Cu toate acestea, cam o dată la 10-20 de ani tendinţele se schimbă. O dată la 10-20 de ani vei spune “aoleu ce naşpa e muzica de acum, ce s-a întâmplat cu aia veche?”. Nu-i înţelegi pe părinţii tăi cum puteau să asculte “vechiturile alea”, pentru că muzica de acum e cea bună. Nu-i înţelegi pe copiii tăi cum pot asculta gunoaiele astea, pentru că muzica de pe vremea ta era cea bună. Poate nu-i vei înţelegi nici pe nepoţi, dar apoi nu-ţi mai pasă, pentru că eşti bătrân şi ai altele pe cap. “Ehe, pe vremea mea…”

De 2-3 ori faci asta în viaţă. Vă închipuiţi cum ar fi dacă am trăi cu toţii vreo 500 de ani? De câte ori s-ar schimba muzica? De câte ori s-ar schimba lungimea fustelor, severitatea profesorilor, ideea de moralitate, stilul filmelor, viteza automobilelor şi orice alt detaliu de acest gen? Pentru câte lucruri ai zice ceva de genul “ce-i asta, al 8-lea remake după Titanic? Ehe, ca ăla din 1997 nu-i nici unul, acela a fost un film bun, nu variantele astea porno de acum”? Cred că mulţi ar înnebuni.

AS XX – Inima te cheamă pe YouTube, pentru curioși.