Nu uitati de concursul Seagate cu fotografii

PC Garage şi Seagate organizează un concurs ce are ca premiu o unitate externă de hard-disk precum cea la care am făcut un review aici. Concursul se numeşte Seagate te poartă înapoi în timp, poate fi accesat şi prin bannerul din dreapta şi este destul de simplu: trebuie să trimiţi o fotografie cu o amintire foarte plăcută din viaţa ta. Asta e tot. Atenţie doar că perioada de înscriere ține până pe 6 aprilie inclusiv, deci mai sunt doar câteva zile.

Eu m-am înscris cu fotografia de mai jos. Nu este una extraordinară ca realizare, dar pentru mine este o amintire foarte plăcută.

E făcută anul trecut în Londra, de la ultimul nivel al Galeriei Tate, privind dincolo de Tamisa spre Catedrala St. Paul. În colţul din dreapta jos se vede un pic şi din Millennium Bridge, un pod pietonal de construcţie recentă. Îmi aduc aminte perfect acea zi şi mai ales cât de obosit eram, cât de încântat de locurile pe care le văzusem şi mai ales cât de bine m-am simţit în Tate, la o cafea şi un cocktail care m-a pus pe picioare.

Cred că mersesem jumătate din oraş pe jos, de la Russell Square şi până la Tamisa şi apoi de acolo spre catedrală, drum pe care am intrat pe multe străzi lăturalnice ca să mai văd şi fotografiez una-alta, aveam un rucsac destul de greu în spate şi pantofi incomozi în picioare şi în general eram obosit mort şi lihnit de foame. Asta era înainte să intru în St Paul, unde am urcat la trepte înguste prin turnul catedralei cât să-mi ajungă pentru o sută de ani, iar de acolo am coborât până la subsol pentru a face vizita completă. Am văzut lucruri extraordinare şi asta m-a ținut pe picioare, dar când am ieșit de acolo eram epuizat și abia mai mergeam.

De sus de tot, de pe catedrală, am văzut cât de aproape este muzeul Tate şi podul acesta pietonal, aşa că am mers pe acolo, am intrat în galerie şi dintr-un instinct norocos am luat liftul până la ultimul etaj, pentru că scria “Cafe” în dreptul butonului. Noroc că aveau lift, că altfel n-aş urcat pe scări. Îmi aduc aminte cât de amorțit eram, cât de greu m-am descheiat la geacă si cum m-am întins când am luat de pe spate greutatea rucsacului sau cât de bine a fost când m-am așezat în sfârșit pe un scaun și mi-am odihnit picioarele. Iar în cafenea a fost perfect. Am luat un machiatto mic şi gustos, plus un cocktail cu măr şi ghimbir şi m-am aşezat la una din ferestrele imense ale clădirii, având această privelişte în faţa mea, iar vreo oră am privit panorama oraşului şi vaporaşele trecând chiar pe sub noi. A fost minunat. A fost exact ce aveam nevoie pentru a mă pune pe picioare şi a pleca mai departe prin Londra.

Am chiar şi o fotografie cu cafeaua şi cocktail-ul. Ghimbirul acela iute parcă m-a trezit la viaţă şi mi-a activat muşchii şi simţurile, atât de binevenit a fost.

Am vizitat cu acea ocazie galeria Tate şi am văzut cam tot ce este important în ea, încât n-aş mai merge o a doua oară. Şi totuşi, dacă voi mai avea ocazia să ajung turist prin Londra, parcă m-aş duce acolo doar ca să urc iarăşi la ultimul etaj şi să mai beau un espresso şi să admir oraşul şi să-mi spun, când sorb ultima gură de cafea cu spumă de lapte, “pe data viitoare, acelaşi loc, aceeaşi cafea”.

Ca o notă suplimentară: mi se pare foarte mişto cum lucrează memoria. Despre acest episod ţin minte aproape totul. Cum am ieşit din catedrală şi pe unde. Cum arătau vreo 2-3 persoane pe care le-am privit mai cu atenţie pe podul acela. Am dat un telefon în ţară chiar înainte să-l traversez şi ţin minte şi acum că în loc să editez contactul şi să-i adaug +40 în faţă am zis “fuck it”, am reţinut telefonul şi l-am format manual cu prefix; ţin minte ce-am discutat, cum, de ce şi ce stadiu era treaba de care mă interesam. Ţin minte cum arăta cafeneaua-restaurant de sus, că am dat 2,2 lire pe ce e în fotografie şi că de fapt am plătit 2,5 lire, iar domnişoara de la bar mi-a zâmbit frumos când mi-a adus restul şi mi-a zis “thank you”; am răspuns la fel, punând accentul pe “you”. Am stat la fereastră lângă un cuplu format dintr-o femeie de 40+, blondă şi tunsă scurt, şi probabil soţul ei. I-am văzut pentru doar 3 secunde, cât mi-am rotit capul spre ei şi am încercat să identific din ce ţară or fi, dar îi ţin minte şi acum. Nu ţin minte în acelaşi detaliu, nici măcar pe departe, ce-am făcut acum o săptămână.