Cum recunosti un pierde-vara

Nu i-am înţeles niciodată pe aceşti pierde-vară de-i văd prin cartier. Îi ştiţi şi voi, că sigur aveţi în jur măcar un exemplar. Sunt aia care nu muncesc, nu fac nimic în afară de a sta prin faţa blocului la o bârfă şi o sămânţă (iar vara mai merg la ştrand, deşi la 29 de ani ar trebui să fie la muncă), sunt aproape mereu îmbrăcaţi într-un training, deseori cu o şapcă în cap şi garantat în adidaşi semi-originali. Cei norocoşi au câte o rablă de maşină, fie moştenită de la meltenii de părinţi fie cumpărată cu banii de pe nişte combinaţii cu telefoane sau altceva vândut pe sub mână.

Atenţie, aceştia se diferenţiază de “băieţaşii de cartier”, care mai au un ban, mai văd marea o dată pe an, mai conduc un BMW seria 3 şi mai agață câte o pitipoancă. Nu sunt nici simpli cocalari, deşi în acest gen se înscriu, fiind o nişă a acestuia caracterizată prin faptul că pierd vremea de pomană şi nu fac nimic util niciodată, probabil spre disperarea părinţilor cărora le fură pensia. Nu sunt doar ciudaţi, ci fac degeaba umbră pământului.

Sunt uşor de recunoscut şi asta m-a frapat întotdeauna. Fie că mergi în Tineretului, Berceni sau Militari, au cam acelaşi aspect, de parcă s-au vorbit toţi să se îmbrace ca fraţii sau ar face cineva o colecţie de modă şi un ghid de purtare special pentru ei. Iată câteva particularităţi pe care nu le-am înţeles niciodată:

Trântesc uşa la lift. Ştii imediat cine urmează să iasă din lift dacă auzi că a trântit uşa atunci când a intrat în el. Nu e că a cumpărat mă-sa acel lift, aşa că dă-l naibii, trânteşte-i uşa de să-i sară capacele. O deschide larg, cu forţa şi vigoarea ce poate fi dată doar de consumul des de seminţe combinate cu ţigări proaste, şi o lasă să se închidă de la cursa maximă. Oare pe ei nu-i deranjează când o trântesc alţii şi se aude în tot blocul? Dacă eu sunt la parter şi aud liftul trântindu-se pe undeva şi apoi coborând, e clar că este vecinul de la 7, care iese la o sămânţă şi la o întâlnire cu alţi tovarăşi, ca să bârfească despre ce n-a făcut azi.

Deschid doar una din uşile liftului. Majoritatea lifturilor au două uşi ca de dulap sau poate sunt din acelea glisante ca în autobuze. Eh, oricum ar fi, un pierde-vară adevărat e prea şmecher ca să le deschidă pe amândouă atunci când iese din lift; una îi este de ajuns. Înţeleg că nu mănâncă prea mult, iar fumatul de mahoarcă proastă te ţine slab şi uscat ca o păstaie sfrijită de mazăre veche de un an, dar frate… sunt două uşi… tu ai două mâini… pricepi legătura? E mai simplu să ieşi dacă le deschizi pe ambele, nu trebuie să te înghesui “pe dungă” prin locul lăsat liber doar de una. Eu când deschid liftul şi văd una din uşile interioare închisă, ştiu că vecinul de la 7 tocmai a plecat pe-afară.

Sunt mereu pe grabă. Primele două puncte sunt practic o consecinţă a acestuia. Un pierde-vară adevărat este mereu pe grabă; iese val-vârtej din lift (pe o uşă, da?), dă larg uşa de la bloc de perete şi e deja la 200 de metri când aceasta se închide la loc, depăşeşte ceilalţi oameni care merg liniştiţi pe trotuar, se strecoară prin mulţime, traversează de-a-npenisulea strada că e prea grăbit să aştepte culoarea verde a semaforului, o ia pe scurtătura aia de prin iarbă şi printre maşini decât să urmeze trotuarul. Unde o fi urgenţa, nu se ştie, că dacă-i urmăreşti (îţi trebuie condiţie fizică, nu glumă, aşa că nu-i meserie uşoară!) vezi că se duce să ia o bere sau să se întâlnească două blocuri mai departe cu alţi pierde-vară şi să stea acolo până la 12 noaptea, de parcă ar păzi cartierul.

Sunt campioni la semințe-viteză. Iarna, pe minus câteva grade şi în bezna de pe la 8 seara nişte unii stăteau în faţa unei scări de bloc din cartier şi mestecau seminţe de înnegriseră zăpada cu cojile lor. Era un frig de bubuiau pietrele, dar ei erau în treining lejer şi le ţinea de cald floarea soarelui. Destul spus.

Sunt crăcănaţi. O altă chestie pe care n-am înţeles-o niciodată, dar care m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva cocalarismul de acest tip este ceva genetic şi picioarele strâmbe sunt un alt simptom. Ce strâmbe, zici că sunt două paranteze. Pornesc drepte de la şold, dar undeva în zona genunchilor se crăcănează încât pierdele-vara tipic ar putea lejer să treacă peste un bolard de blocat trotuarul, iar spre glezne se mai apropie din nou picioarele. M-am gândit că or avea toţi scutere, dar nu e cazul. Dorm în poziţia lotus?

Flegmeaza şi îşi trag nasul. Oamenii aceştia sunt perfect capabili să dea din 10 în 10 metri câte o flegmă din aia gigantică, de zici c-a aruncat cineva cu un balon de apă. Şi nu doar că sunt capabili, ba chiar o fac fără să-i oblige nimeni. Mergeţi în spatele unuia din acesta pe stradă şi veţi vedea cât de des trage un scuipat pe trotuar, de zici că-şi marchează teritoriul sau îşi lăsă un marcaj pe care să-l urmărească spre casă, iar turta dulce i se terminase. Eu m-aş duce la un control dacă aş avea mereu atâta flegma în gât, dar pe ei nu-i îngrijorează asta, ba probabil chiar e ceva de dorit.

Târşâie picioarele. Mereu. Omul e prea plictisit şi leneş ca să meargă normal, ridicând piciorul de pe sol şi plansându-l în faţa celuilalt, ci pentru eficientizare a renunţat la etapa ridicării piciorului. Ei merg de parcă ar fi pe role sau patine de gheaţă, atingând solul cu talpa atunci când pun piciorul în faţă. Cel mai groaznic este vara, când poartă slapi, iar pentru aceştia este obligatoriu prin Codul Proastelor Maniere să-i poarte doar pe vârful piciorului, ca să aibă joc mare şi să se frece cu talpa de trotuar şi să facă lipa-lipa şi hârș-hârș tot drumul.

Din analele vieţii la bloc.