SuperBowl 45

M-am uitat ieri la SuperBowl, luat de pe net. Tot încerc să văd dacă e ceva de fotbalul acesta american şi mereu îmi zic să văd cu cel mai tare meci posibil, aşa că anual mă uit la SuperBowl.

Meciul de anul acesta, dintre Green Bay Packers şi Pittsburgh Steelers, a fost la fel de plictisitor ca şi alte SuperBowl-uri văzute de mine anterior. Îmi pare rău să spun asta pentru că meciul e spectaculos, dar acţiunea durează maxim 20 de secunde, până când cade vreun jucător sau prinde mingea 20 de metri mai departe de unde se juca până atunci. Se aruncă steguleţe, fluieră 3 arbitri, se dictează faulturi, se dau reluări, se face repunerea mingii de la nouă poziţie şi cu un pic de noroc, după 3 minute de întrerupere, vezi alte 20 de secunde de sport, totul pentru a cuceri alţi iarzi din terenul de joc. E mult prea fragmentat pentru gustul meu şi nu rezist la 3 ore de aşa ceva.

Dar Doamne, ce spectacol! Americanii ştiu să facă spectacol în toate sporturile lor, iar SuperBowl-ul e încununarea anuală a acestui talent. Venirea echipelor pe teren, în aplauze şi fanfară. Aplauzele stadionului gigantic. Câteva premii pentru carieră sau alte merite deosebite, readucând în mintea oamenilor jucători din meciurile de altă dată. Echipamentele făcute special pentru acest eveniment. Imnul Americii cântat de Christina Aguilera pentru un stadion absolut silenţios, în care toată lumea stă cu mâna la inimă, întrerupt doar de aplauzele tuturor atunci când pe ecrane au fost arătaţi militarii din Afganistan ce priveau în direct transmisiunea. O întreagă ceremonie de aruncare a monezii pentru a decide cine are prima minge, cu o monedă făcută special pentru eveniment şi vedete invitate pe gazon pentru asta. Un spot perfect făcut, cu Michael Douglas vorbind despre dificultățile țării, despre momentele grele și victoriile care au urmat mereu, cu imagini din debarcarea în Normandia, Iwo Jima, astronauți, ridicarea steagului din ruinele de la 9/11, spunând despre tradiția SuperBowl-ului legat de cele mai puternice valori americane.

În timpul meciului totul este perfect filmat şi regizat. Zeci de camere, reluări din orice unghi, grafică suprapusă pe teren, marcaje de-ale comentatorilor pe imagine, camere spider-cam deasupra terenului. Când e un touchdown se reped direct pe teren vreo 3-4 cameramani, filmând de aproape bucuria marcatorului. Când e un fault, imediat apar unii şi îi pun arbitrului un microfon deasupra capului, ca să-i audă toţi spectatorii motivarea deciziei. Reclame peste tot, inclusiv camera mobilă de deasupra terenului fiind sponsorizată de Budweiser. Vreo 40 de namile pe teren, dar n-am văzut nici un gest urât sau fault brutal.

În tot acest spectacol e de admirat şi modul în care televiziunile au ştiut să-şi ţină aproape spectatorii chiar şi în timpul publicităţii. Voi ce faceţi în pauzele jocului? Eu mă duc la toaletă, îmi desfac o nouă sticlă de iaurt, mă uit ce e pe alte canale sau ce-a mai apărut pe bloguri. La SuperBowl aştepţi cu interes reclamele şi le priveşti cu atenţie, pentru că te-au obişnuit cu ideea că sunt spoturi speciale, inedite şi cumpărate pe mulţi bani (cu 111 milioane de telespectatori nu e de colo). Nici în pauză mare nu te plictiseşti, pentru că e concert Black Eyed Peas.

Uitaţi-vă cândva la un SuperBowl. Poate că nu vă place sportul în sine, dar merită să vedeţi spectacolul şi profesionalismul transmisiunii la cel mai tare nivel.