De ce nu-mi place sa gatesc

Nu mi se pare eficient din punct de vedere al timpului pierdut şi de multe ori nici măcar al banilor cheltuiţi. Dacă ar fi după mine, aş mânca mai mereu la restaurante.

Teoria mea e simplă. Alegeţi orice fel de mâncare. Orice din cele prezentate de mine aici sau orice altceva aţi dori voi. Hai să zicem puiul cu sos gorgonzola care mi-a plăcut săptămâna trecută, cu garnitură de legume la grătar. Pare simplu de făcut în casă, că e doar nişte pui la grătar, cu sos de brânză şi câteva legume aruncate lângă, nu? Ar fi trebui să cumpăr un pachet de piept de pui, brânză gorgonzola, ceva faină şi smântână pentru a o face sos (sau din ce mă-sa se face sosul, că nu ştiu exact) plus 4-5 tipuri de legume pe lângă. Mi-ar fi luat vreo două ore, să zicem. Odată ajuns acasă tăiam puiul, îl spălam, îl băteam, îl făceam cu atenţie pe grătar sau în tigaie; brânză o dădeam pe razătoare şi o frecam cu smântână şi nişte faină până devenea un sos cremos; legumele le spălam, curăţam, le feliam, le puneam cu atenţie pe grătar şi le supravegheam şi le întorceam ca să am grijă să nu se ardă. Făceam toate acestea în paralel, că mâncarea trebuie să fie gata toată în acelaşi timp. Puneam totul frumos în farfurie, mâncam, apoi mai stăteam o rundă şi la spălat vase în chiuvetă.

Cât mi-ar fi luat toate acestea? Păi să zicem două ore de aprovizionare, plus încă una de pregătit masa şi încă 20 de minute de spălat totul. Cât mi-ar fi luat să mănânc marea delicatesă pregătită de mine? 5 minute! Nu merită! Nu merită 5 minute de plăcere obţinute prin 3 ore şi ceva de muncă. E ca şi cum s-ar schimba legea ca să muncim 8 ore pe zi, iar timp liber să avem doar 30 de minute.

Ştiu ce veţi spune. Plăcerea de a face mâncare cu “mânuţele astea două”, felul în care obţii exact gustul care îţi place ţie, cum prăjeşti exact legumele pe care le vrei, cum alegi cea mai bună bucată de pui şi reglezi totul până în ultimul detaliu, până la ultima boabă de piper pusă în sos. Aşa e, dar tot sunt convins că nu merită această muncă pentru aşa de puţin timp petrecut bucurându-te de ea.

Vă spuneam ceva şi de bani. Anul trecut am mâncat o salată de creveţi foarte bună la Nordsee şi m-am gândit că-mi pot face şi eu acasă. “Ce-are în ea? Creveţi, salată, roşii micuţe, mozzarella, ou fiert, sos de iaurt şi cam atât.” Hai şi eu! Am cumpărat toate ingredientele, am făcut o ditamai salata, a ieşit foarte bună şi am mâncat-o cu spor şi mândrie că e creaţia mea proprie. Apoi am făcut calculul. Creveţi aveam nevoie de vreo 10 bucăţi, dar a trebuit să cumpăr 500 sau 1000 de grame, că nici nu mai ştiu exact. Mozzarella îmi trebuia doar vreo 8 “biluţe”, dar punga luată din Carrefour avea 20. Aveam nevoie de vreo 4-5 roşii din acelea micuţe de tot, dar se vindeau doar la caserolă de 20 de bucăţi. O salată la Nordsee e vreo 21 de lei, iar eu am dat dublu ca să fac una identică acasă, fără a pune la socoteală şi manopera prestată.

Desigur, am obţinut mai multe porţii, dar eu vroiam doar o salată. Una. O farfurie pe care să o mănânc atunci, că-mi era poftă. Am mai dat în stânga şi în dreapta, ca să nu irosesc banii şi mâncarea, dar eu în total doar o porţie am mâncat, că nu puteam mai mult. Una. Peste vreo 3 luni, când mi-a fost iarăşi pofta de salată cu creveţi, m-am dus direct la Nordsee ca să nu-mi bat capul.

Acelaşi calcul l-aş putea face şi pentru scenariul cu puiul discutat mai sus. Mâncarea e mai ieftină dacă o cumperi în cantităţi mai mari, dar mie îmi trebuie exact invers, în porţii cât mai mici. Nu pot lua un singur piept de pui, că se vând mai mulţi la pachet, nu pot să iau doar 2 roşii mici şi nici doar două felii din ce legumă o fi fost aia de-am mâncat la Buongiorno, ci trebuie să iau toată planta. Minim toată. După care muncesc şi mai mult, am grijă să iasă totul perfect, mănânc în bucătăria mea neinteresantă şi în loc să mă las apoi pe spate şi să zic “ce bun a fost, aduceţi-mi un cappuccino şi un tiramisu“, mă apuc să spăl vasele, cu mâna până la cot în apă si grăsime, şi să strâng totul.

Dacă aş avea suficienţi bani, aş mânca doar la restaurante. Aş face-o fără nici un regret de genul “da mă, dar sarmale ca acasă…” sau “o ciorbă de perişoare cum face bunica…“. Nu mă aştept să fie reţetele întocmai ca cele cu care m-am obişnuit pe acasă atunci când eram copil, dar asta nu înseamnă că sunt mult mai proaste, ba uneori din contră.

Aceasta este “ars poetica” mea despre gătit. Urmează în curând și teoria mea despre rolul femeii la cratiță.