Grandoarea nuntilor la romani

Alexandru Negrea a scris un post excelent despre nunțile-afacere, aşa cum au devenit mai nou toate aceste ceremonii, în loc să fie acel moment important al vieţii pe care îl sărbătoreşti înconjurat de familie şi prieteni. Nu, la noi lumea se duce la nunţi mai mult ca să se asigure că şi respectivii miri vor veni la a lor, ca să nu iasă în pierdere. Citiţi postul lui Alex, o spune cel mai bine.

Eu aş vrea să duc ideea un pic mai departe. De ce sunt nunţile nişte ceremonii atât de complexe şi de extravagante în cultura românească? Mireasa îşi caută luni în şir rochia perfectă, deşi o poartă o singură zi. Trebuie să fie coafată cu coc şi chestii albe în păr. Ai nevoie de lumânări mari, ornate cu flori. Dimineaţă la prima oră vine taraful şi îl ia pe naș, se duc să-l ia pe mire şi împreună merg la mireasă, mereu cu hore în stradă, claxoane, strigăte, băutură şi chef. Alaiul mare se duce la biserică, unde slujba ține o oră şi e punctată inclusiv de momente criptice în care cineva numit “Isaia” dansează în jurul mesei, se pun coroane pe cap şi se repetă de trei ori aceleaşi jurăminte. Ai nevoie de minim un fotograf şi un cameraman şi după biserică te duci cu ei într-un parc, la făcut fotografii printre flori. La restaurantul pe care l-ai rezervat cu un an în urma dai aperitiv, pește, sarmale şi friptură minim, plus băutură din belşug şi un tort gigantic ce trebuie adus cu mare ceremonie în sală. Trebuie formaţie sau DJ care să pună muzică până târziu în noapte (asta dacă nu eşti manelist, caz în care ai nevoie de un manelist cu voce şi “euroi” într-un număr ce nu poate fi determinat), pe lângă taraful care ţi-a cântat din acordeon dimineaţa, la ieşirea din casă. Cândva în toată această distracţie se mai fură şi mireasa, că nu e nuntă dacă nu-şi petrece măcar o oră din ea înghesuită într-o maşină şi mototolindu-şi rochia prin vreun club, iar mersul sub Arcul de Triumf este obligatoriu. Măcar nu merg și la shaorma.

Iar asta e aşa… nunta de oraş. Aş vrea să zic că a devenit complexă acum, în epoca modernă, dar înainte dura 3 zile. Aş vrea să zic că doar la oraş e aşa complicată, dar la ţară, în funcţie de zonă, apar şi dispar alte obiceiuri la fel de criptice (dar desigur că ştie vreo babă o explicaţie şi aduce ghinion mare să nu le faci, cum adică nu vrei?!?) precum scosul apei din fântână, dăruitul unei găini sau sunatul la porţile tuturor să-i chemi la nuntă.

Desigur, peste toate acestea stă “darul”. Chemi lumea ca să dea bani la nuntă şi să o poţi plăti, ba chiar să-ţi rămână ceva pentru mai târziu. Iar ei te cheamă la a lor din acelaşi motiv şi nu poţi refuza, că doar e quid pro quo.

Cum s-a ajuns aşa? Când a devenit o afacere? Un prieten a fost recent la o nuntă în Germania. Totul s-a făcut pe banii mirilor şi invitaţii nu au dat nimic. Petrecerea s-a terminat la 11 noaptea, după câteva ore. Masa avea două feluri. Ceremonia a fost scurtă. Oamenii au venit, au ciocnit un pahar, au băgat ceva în gură, au zis la mulţi ani, casă de piatră şi copii reuşiţi şi au plecat. La noi ce naiba se întâmplă? Fiecare e un rege şi fiecare nuntă trebuie să fie împărătească?

Bănuiesc că şi părinţii au partea lor de vină. Cum adică, să fie nunta copilului lor mai slabă decât a vărului Gigel? Acolo a fost aperitiv cu fructe de mare, noi dăm doar pateu de raţă? A avut rochie de 2000 de euro? Tu-ţi vei lua de 3000 atunci! Nu sunt convins că mirii vor toate acestea, cât mai ales părinţii lor, care consideră că e datoria lor sfântă să le facă o nuntă gigantică.

Am furat poza de pe: eCostin.com