Despre morti, numai de bine

Trebuie să spun încă de la început că nu ştiu multe lucruri despre Adrian Păunescu. Nu i-am citit poeziile, nu ştiu ce anume a făcut de zice lumea că l-a pupat în cur pe Ceauşescu, nu consider că trebuie el învinovăţit de faptul că nevastă-sa a omorât câţiva oameni într-un accident de maşină. Nu ştiu multe despre Adrian Păunescu şi atunci nu-l pot judeca.

Acum însă, după moartea sa, aflu diverse păreri. A fost singura voce care susţinea cultura românească în aceste vremuri. A fost al doilea Eminescu. Cum vă ziceam, nu i-am citit poeziile, dar cred că pentru “al doilea Eminescu” se bat nume precum Nichita Stănescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Alecsandri sau Coşbuc, ca să amintesc doar câţiva. E frumos să lauzi un om, măcar la moartea sa, chiar și exagerat și cu siguranţă familia lui Păunescu măcar are un mic confort auzind felul în care este elogiat la televizor. Şi mie mi-ar plăcea să fiu numit “al doilea Eminescu” la înmormântare, chit că n-am scris niciodată poezii.

Similar, toţi soldaţii noştri care mor pe undeva sunt eroi ai patriei. Nu mor în luptă, salvându-şi camarazii şi misiunea prin fapte incredibile de vitejie, ci eventual trecând cu maşina peste o mină improvizată de un afgan în coliba sa de lut, dar sunt consideraţi eroi oricum. Cei doi piloţi decedați recent la prăbuşirea unui MiG 21 au fost şi ei prezentaţi ca “eroi”, deşi sunt doar victime ale guvernului incapabil să oprească la sol o flotă învechită care doar face victime. Eroismul lor e de altă natură, deoarece eu nici silit nu m-aş urca într-un avion al armatei române. Dar din nou, pentru familie şi cei ce i-au cunoscut este o mângâiere faptul că au fost astfel elogiaţi şi că lumea i-a pomenit, pentru ultima oară, prin astfel de cuvinte frumoase.

Din partea mea să fie toţi eroi. Vorbele nu costă, nici elogierea. Măcar atât să aibă şi familiile lor. Dar în acest caz ce facem cu ceilalţi? Ce facem cu sutele de oameni care mor zilnic de foame, de frig, de lipsă de medicamente, de spitale pline de microbi, de accidente auto provocate de idioţi care nu ştiu să depăşească? Cu copiii care mor la naştere, cu tinerii care mor de boli grave pentru care n-au putut strânge banii suficienţi unor tratamente scumpe sau n-au avut succes? Ce facem cu bătrânii care, după o viaţă plină, trecută prin război, comunism, copii, muncă şi pensie, mor acum liniştiţi în patul lor? Pe ei nu-i ştie nimeni.