Ba da, am voie sa regret

Invariabil, de câte ori moare o vedetă, apar nişte comentatori care spun ceva de genul “când trăia nu-i dădea nimeni atenţie, dar acum toţi sunteţi fani şi îi plângeţi moartea”. S-a întâmplat cu Laura Stoica, cu Michael Jackson, acum şi cu Mădălina Manole. Aşa, şi?

Da, frate, moartea oricărui om mă întristează, cu atât mai mult a unuia care, într-o formă sau alta, mi-a adus cumva plăcere în propria mea existenţă. Nu voi da în filosofie zicând, ca Donne, că nu suntem insule de sine stătătoare, ci parte a unui mare întreg şi moartea oricărui om înseamnă şi moartea unei mici părţi din oricare din noi. Dar nu trebuie nici să fi ascultat muzica lui Michael Jackson în fiecare zi ca să-mi dau seama că a dispărut unul din cei mai mari artişti ai omenirii, la fel cum nu trebuia să am ca ringtone pe telefon vreo melodie a Mădălinei Manole, ca să pot regreta moartea ei.

Cândva le-am ascultat melodiile, am conştientizat talentul pe care îl au respectivii, dar, ca şi muzica, am evoluat şi eu, am trecut la alt playlist, am mai ascultat şi alţi artişti noi. Nu înseamnă că îi trădez pe cei vechi şi că nu le apreciez în continuare creaţiile sau că, atunci când dispar dintre noi mult prea devreme, nu regret acest lucru și nu am dreptul să mă exprim în acest sens.