De ce IKEA si McDonald’s au mare succes

Două exemple văzute de mine şi care explică succesul brandurilor mari la noi în ţară.
***

În Sun Plaza, unde mănânc de obicei la prânz, sunt destule restaurante în food-court. Poţi alege între mâncare românească, vietnameză, chineză, libaneză, shaorma, paste, pizza, cârnaţi nemţeşti sau clasicele McDonald’s şi KFC. Unde credeţi că e mereu coadă? La McDonald’s şi KFC, desigur.

De ce? Eu am mâncat aproape de la toţi, de mai multe ori. Mâncarea românească de la Rustic e sleită, salata e tare şi veche, cartofii sunt nefăcuţi. Chinezeasca de la Golder Woks e scumpă, rece, iar legumele par nefăcute şi îţi scrâşnesc în dinţi. Am mâncat o singură dată un cârnat de la Deutscher Grill, a fost tare şi greu la stomac, iar salata de varză roşie era veche de câteva zile. Mezzo Pasta, unde mănânc numai paste umplute cu carne de vită, se zgârceşte cu sosul, toppingurile extra mai mult lipsesc (“îmi pare rău, n-avem porumb”), iar pastele sunt cam tari, tot din cauză că au îmbătrânit aşteptând clienţii. Pizza Hut e cu ospătari și preţuri mari, shaorma de la Dristor e scumpă (15 sau 16 lei, că e mall) şi nu poţi mânca în fiecare zi din asta. De la Broadster Chicken n-am văzut niciodată (pe bune) pe cineva să cumpere pui, stau vânzătoarele şi mor de plictiseală toată ziua. Libanezii de la B-Back sunt foarte buni, dar la preţ merită doar nişte platouri combinate, shaormele şi salatele, şi tot dai 30 de lei când iei şi băutură.

Ce rămâne? McDonald’s şi KFC, unde nimic nu are gust de vechi, meniul e cât de cât variat, azi poţi mânca pui, mâine un Big Mac, poimâine o salată de ton cu nişte aripioare picante şi tot aşa. La ăştia doi e mereu coadă şi pe bună dreptate n-au concurență acolo. Da, ştiu, te îngraşă şi e mâncarea procesată. Lasă că nici la ceilalţi nu e mai brează sau mai sănătoasă. Dar măcar aici e făcută pe loc, are gust bun şi nu te simţi rău după ea. Şi-au câştigat clienţii din Sun Plaza nu pentru că sunt un brand internaţional mare, ci prin calitate şi consecvență.

***

Caut un birou nou acasă, că pe ăsta îl am din perioada şcolii şi nu mai am nevoie de dulăpioare şi sertare. Ceva simplu, 120 cm lungime, înalt de minim 80 cm (ca să treacă peste un calorifer la un capăt, să mai câştig ceva spaţiu), picioare în T, nu cu placă de lemn (ca să nu acopere caloriferul acela). Banal, micuţ, simplu, culoare de lemn natur. Pare ușor de găsit, dar nu este.

Mă duc la IKEA, în recunoaştere. Găsesc exact ce căutam (de fapt acolo am văzut modelul care mi-a arătat ce vreau), 120 x 80cm, picioare înalte de 82 cm. Cam scump, 455 de lei. Pentru un blat de lemn şi două picioare mi se pare foarte mult. Mă duc la KIKA, acolo e şi mai scump, cam 530 de lei ceva asemănător. Bă dă-le în mă-sa! Tot auzeam eu de mobilă făcută pe comandă şi cât de ieftină este, aşa că hai să caut.

În primul rând trebuie reţinut că n-am mult timp să caut producători de mobilă. Am bani, nu mă deranjează să-i cheltui, dar timp nu vreau să pierd, că e mai preţios decât toate. Am fost la depozitele de mobilă de pe Ghencea, dar sâmbătă închiseseră la ora 14. Prin comparaţie, sâmbăta aceasta IKEA a închis la 2 noaptea, iar în orice altă zi au program până la ora 22. Ei şi-au dat seama că potenţialii clienţi muncesc între 8-16, iar abia după aceea sau în weekend vin să caute mobila. Cei de pe Ghencea preferă odihna decât să vândă ceva.

Am fost la unii care fac mobilă pe comandă, undeva pe la Piaţa Muncii. Şi aici sâmbăta e program tot până la ora 14, dar m-am trezit devreme pentru ei. Îi explic celui de acolo că vreau un cadru cu picioare în T şi el mi le arată într-un catalog de produse. Bune, dar aveau doar 70 de cm înălţime. Îi spun că vreau minim 80, dar meşterul îmi spune că nu e posibil, nu voi găsi nicăieri picioare de 80 de cm înălţime. Îi spun că tocmai ce le-am văzut cu o zi înainte la IKEA. El ia o figură acră şi zeflemitoare îmi spune “dom’le, eu vorbesc aici de mobilă, nu de… chestiile alea pe care le găsiţi la IKEA. Acolo nu e mobilă!”. Nu, dar au ce-mi trebuie mie, îmi spun în gând. Am vrut să-i spun şi că la IKEA, la ora aceea, probabil era plină parcarea de oameni care cumpără de mii de lei, pe când la el erau doi-trei ameţiţi în tot showroom-ul, dar nu-i treaba mea să-i dau lecţii şi nici să-l învăţ să facă afaceri: el vinde mobilă, nu chestii din alea de la IKEA.

Găsim, pe pagina următoare a catalogului, nişte picioare care ajungeau până la 112 cm înălţime. “Uite că se fac şi din astea”, îi zic. “Da, dar astea sunt mia de euro, că sunt electrice!”. De ce ar vrea cineva un birou care să se ridice şi să coboare electric, nu îmi pot imagina, dar mă bucur că există pe piaţă. “Dar uitaţi, astea sunt normale şi ajung până la 85 cm”, îmi spune arătându-mi un alt model. Bun, cât costă? Caută ceva pe calculator, converteşte în lei şi îmi spune preţul: “1841 de lei, cu tot cu TVA”. Eu, obişnuit să sparg 18 milioane de lei şi când ies în parc la o plimbare, n-am clipit la un astfel de chilipir. “Aha. Dar un blat de lemn cât mă costă?”. Se dovedeşte că blatul se vinde doar la foi mari, de 4 metri pătraţi, chiar dacă eu aveam nevoie de mai puţin de un sfert din acea foaie. Nu contează, plătesc toată foaia, ei mi-o debitează la 120 x 80, iar restul îl iau acasă pentru implementări viitoare sau îl arunc la gunoi. Era 430 de lei foaia. Pentru mine însă face şi o concesie şi îmi vinde jumătate de foaie, deci tot mă costă vreo 200 de lei blatul, cât la IKEA. Mulţumesc, mă mai gândesc. Plec de la magazinul cu mobilă adevărată.

Mă duc pe Morarilor, unde sunt multe firme care taie foi de PAL. Aveau chiar şi picioare asemănătoare cu ce vreau eu, cu tot cu cadru de metal care să le unească, la 340 de lei. Şi ei vând PAL-ul tot la foaie, aşa că încă 200 de lei peste costul picioarelor, plus 10 lei metrul de căntuire a conturului de blat. Mai scump totalul decât la IKEA, iar dacă le-aş fi luat pe toate de acolo ar fi trebuit eu să dau găuri în blat, să bag şuruburi de mobilă, să măsor, să tai, să dau cu ciocanul şi deci să mai pierd încă cine ştie câte vreme ca să obţin un birou cu două picioare.

Mi-a zis cineva de altul care face mobilă la comandă, undeva în Chitila. Şi mai e unul şi în Roşu. Și pe… N-am mai mers, deja am pierdut prea multe zile de weekend căutând astfel de legende. Ce fac dacă am noroc și îl găsesc la muncă sâmbăta? Mă duc o dată să-i explic ce vreau, apoi altădată să văd proiectul, a treia oară să văd ce-a ieşit şi să transport totul acasă. Luând în considerare distanţa şi timpul pierdut, ies mai scump decât la IKEA. Iar eu vreau doar un birou pe care să ţin coatele şi monitorul, nu “mobilier adevărat”.

Pentru necesităţi ca ale mele s-a inventat producţia de mobilă în serie. Dar lanţul suedez a avut succes şi din alte cauze: e deschis până târziu în noapte, încât am timp să ajung şi să le văd produsele. Au catalog pe Internet, au toate detaliile bine explicate, livrează produse cu toate şuruburile necesare şi pentru asamblare n-ai nevoie decât de o şurubelniţă sau un imbus. Până şi depozitul şi casele de marcat sunt eficientizate încât să pierzi un minim de timp la ei şi să te bucuri de viaţă în rest. Ai noştri trăiesc în altă lume, aia în care consideră că ei fac mobila adevărată, nu prostii fragile ca la suedezi, dar nu observă că magazinul lor e gol, clienţii fiind în Băneasa la IKEA. Se vaită ca le fură IKEA afacerile, dar nu realizează că vina e a lor.

***
Nu-mi spuneți unde pot face birouri la comandă, am rezolvat deja și altul nu intenționez să mai cumpăr.