Suntem infimi

Am mai spus pe aici din când în când că mă pasionează astronomia. Îmi plac fotografiile făcute de Hubble, urmăresc ştirile despre NASA, am citit tot ce are Wikipedia despre explorarea spaţiului, mecanică cerească, stele, planete, din astea.

Cunosc distanţele imense ce separa planeta noastră de alta, sistemul nostru solar de cea mai apropiată stea. Galaxia noastră are un diametru de aproximativ 100.000 de ani-lumină, o lungime de neconceput pentru mine atunci când mă gândesc că lumina parcurge trei sute de mii de kilometri pe secundă. Cea mai apropiată galaxie e la distanţă şi mai mare de atât, iar împreună cu altele din jur formăm Grupul Local, care la rândul lui face parte dintr-un grup şi mai mare de galaxii ce se deplasează toate cam în aceeaşi direcţie în Univers. Un grup ca oricare altul în care e o galaxie ca alte câteva miliarde ce există acolo sus.

Uneori văd o imagine precum cea de mai jos, în care Hubble a fotografiat o nebuloasă, dar sunt vizibile şi câteva galaxii mult mai îndepărtate. Le-am încercuit eu în fotografie şi originalul este pe APOD. Chestia aia micuţă, spirala aceea din stânga jos, e o întreagă galaxie, cu sute de milioane de stele în ea. Lângă ea e alta, luată cumva din profil. În dreapta sunt alte câteva galaxii. Suntem atât de mici și trăim atât de puțin comparativ cu universul în care trăim încât de multe ori mă întreb ce vom face cu atâta spaţiu şi cum am putea vreodată să-l parcurgem.