Mobila lasata mostenire, alta ciudatenie

Am conştientizat recent faptul că oamenii trăiesc toată viaţa cu aceeaşi mobilă în casă, iar după o vreme vor să o lase moştenire copiiilor. De exemplu ai mei se simt foarte jigniţi că nu vreau biblioteca mare din sufragerie. “Dar de ce nu o vrei? E lemn bun, model frumos, uite ce mare e şi ce bine se potriveşte cu camera. N-are nici o zgârietură… cum să nu o iei tu? Pentru cine crezi că am păstrat-o şi am avut grijă de ea? Cine mai are biblioteca aşa frumoasă?”

Păi… printre altele şi nişte proaste fete de pe pitzipoanca.org, în spatele cărora am văzut acelaşi model. Probabil alţi sute sau mii de oameni care au cumpărat aceeaşi mobilă, că doar e luată dintr-un magazin comunist al unei fabrici la fel de comuniste, care producea totul în serie. Nu e vreo antichitate valoroasă, n-a ţinut Napoleon cărţi în ea, nu e nici de la Regele Carol. E doar o bibliotecă. Dar cred că aşa sunt românii, pentru că în general pe la cine am fost am găsit mobilă de când lumea şi pământul sau ani la rând n-am observat nici o schimbare.

Eu vreau să fac altfel. Nu vreau să trăiesc toată viaţa cu aceeaşi mobilă în casă, aceleaşi forme, aceleaşi culori. O dată la 5, maxim 10 ani, aş vrea să schimb cât mai multe. Biblioteca veche cu una nouă, în care să aranjez altfel diversele obiecte, suveniruri, fotografii şi cărţi pe care le-am strâns. Faianţa şi gresia din baie şi bucătărie cu una de altă culoare şi alt model. Dulapul și patul albastru din dormitor cu unele verzi. Farfuriile. Covorul. Tablourile. Mi se pare demoralizant să îţi petreci toată viaţa înconjurat, în mare, de aceeaşi mobilă.

Partea a doua dintr-o serie începută aici.