Filme: Up in the Air

Daca filmul s-ar fi rezumat numai la temele de care vorbesti tu, atunci ar fi avut ceva potential (desi din punctul meu de vedere Oscarul ar fi trebuit oricum sa mearga la Inglourious Basterds), dar ele nu sunt dezvoltate cu adevarat decat in prima jumatate de ora. De aici incolo filmul isi pierde originalitatea, apar tot mai multe clisee, comentarii sociale rasuflate, scene inutile (nu-mi spune ca nu te-ai plictisit la toata povestea aia cu nunta care parea scoasa dintr-un film cu Adam Sandler) si un twist de final dezamagitor si previzibil, purtat pe niste nori impersonali care-ti lasa un gust de apa statuta de dozator la plecare.
Pacat ca regizorul nu prea a stiut ce vrea. Practic, filmul are trei parti care ar fi putut rezista independent dar nu se leaga foarte bine. Prima, cea de la inceput, viata lui Clooney in culmea gloriei, cu traitul prin avioane si hoteluri, cu amanta zburatoare si cu slujba lui amorala, era cea mai proaspata si avea suficienta substanta ca sa sustina filmul de la un cap la altul. Eu asta speram – le-ar fi dat ocazia angajatilor concediati de el sa joace un rol mai important si sa interactioneze mai mult cu personajul, in loc de monologurile alea de umplutura sau situatiile in care servesc drept plot device (ca aia care se sinucide).
Am fost putin dezamagit cand modul lui de viata original e amenintat si trebuie sa faca totul ca sa-l salveze, yadda yadda, pentru ca ideea asta au mai folosit-o deja sute de fime si era mult mai rasuflata decat conceptul initial, iar personajul Annei Kendrick, care ne este bagat pe gat, nu e nici o amenintare la adresa lui Clooney (chiar daca ideea sa este), nici nu prea relationeaza cu el emotional, dar sa zicem ca impreuna cu prima parte tot ar fi facut un film complet, daca se incheia cu rezolvarea conflictului pe care-l propune. Dar dupa ce domnisoara Kendrick ne strica distractia de a-l urmari pe Clooney osciland intre escapadele lui amoroase prin aeroporturi si slujba de concediator profesionist si suntem fortati de regizor sa ne atasam cat de cat de ea pt ca fetita se imprieteneste cu mentorul si invata sa se distreze, pana la urma dispare inainte de punctul culminant si mai topaie doar un pic la sfarsit, intr-o scena complet irelevanta in care vedem ce dragut a fost mentorul ca i-a scris o scrisoare de recomandare si a ajuns sa faca ce-i place (termen relativ pentru vanatorii de cariere).
Ultima parte, care se vrea emotionala si “cu mesaj” (dar poate exagerez eu) e total rupta de restul filmului, si ca spirit, si ca poveste, si ca nivel de originalitate, pana si ca luminozitate si registru de culori, pe mine cel putin facandu-ma nerabdator sa ies din cinematograf (pentru ca simteam ca filmul se terminase). Nici nu ma asteptam sa nu fie casatorita doamna Pasiuni Comune la cat se scarpinasera pe dupa ceafa sa-l faca pe Clooney sa-si doreasca sa devina baiat familist (tranzitie care, desi se presupune ca ne este sugerata prin diverse bucati de dialog stanjenitoare si imagini incarcate de simbolism, nu se face nici o secunda vizibila in jocul actoricesc al lui Clooney si in consecinta nu este credibila). La sfarsit, personajul se comporta ca un copil care, dezamagit in dragoste, se intoarce cu promptitudine la jucariile pe care tocmai le abandonase ca sa devina barbat. Cut to Credits. (Si imi cer scuze pentru spoilere)

Discursurile cu rucsacul nu m-au impresionat, erau banalitati de oameni mediocrii care se dau inteligenti cu alegorii facile (ca mine in paragraful de mai sus). Din cauza lor l-am luat mai putin in serios pe personajul lui Clooney, si nu cred ca asta fusese intentia celor care au facut scenariul. Mi-ar fi placut mai mult sa-l vad concediind-o pe amanta lui. Per total, un film cu potential, dar cam confuz. Mi-a placut prima parte, ma bucur ca oamenii il apreciaza, dar nu era material de Oscar.