Adunatul de nimicuri, o boala a comunismului

Mă întreb dacă şi alte popoare au mania de a aduna în casă tot felul de lucruri inutile, care doar ocupă degeaba spaţiu, dar de care nu vor să se despartă sub nici un chip. O fi o consecinţă a comunismului?

În blocul în care stăteam înainte aveam un vecin care depozita tot felul de lucruri pe balcon. Butoaie de plastic, o canistră, nişte lădiţe de lemn, cutii cu şuruburi, nişte pături care acopereau un morman de ceva necunoscut, o roată de bicicletă… Întreg balconul era plin ochi până la înălţimea de un metru, iar vecinul nu doar că nu arunca niciodată nimic de acolo, dar nici măcar nu putea să mai ajungă la ele, deoarece nu-şi lăsase un culoar de acces. Nu ştiu de ce le strângea pe toate. Nici măcar nu avea bicicletă, dar roata din balcon era bună, aşa că o păstra pentru că poate-poate o fi utilă cândva. Timp de 10 ani balconul a arătat aproximativ identic, fără să dispară ceva, ci doar cu noi obiecte adăugate, căci “grămada cere vârf“.

În special bătrânii suferă de această boală, de asta zic că poate e o mentalitate indusă de anii de comunism şi lipsuri. Bunică-mea avea o casă mare, cu grădină, curte, magazie, beci, pod şi tot ce se construieşte atunci când ai loc suficient. Atunci când s-a mutat de acolo s-a ajuns la crize de nervi şi scandal mare când s-a făcut sortarea între ce se ia şi ce se aruncă. De exemplu în pod am găsit un fier de călcat foarte vechi, de 5 ori mai greu decât unul modern şi foarte ruginit. Vroia să-l ia în continuare. “Poate mi-o trebui“. Radio-uri vechi şi stricate, ziare vechi sau hârtii inutile luate de la servici şi aduse acasă, că poate o fi nevoie cândva să împacheteze ceva în ele. O bucată de plasa de gard. Presa de făcut vin, inutilă în noua locuință din Bucureşti. Robinete de schimb pentru sobele cu gaz, la fel de inutile. Câteva rame de stup de albine, vechi, rupte şi de mult înlocuite cu unele noi. O menghină. Tot felul de bucăţi de fier, lemn sau plastic despre care n-aveam nici cea mai mică idee de unde provin, dar pe care nu vroia să le arunce deşi nu avea nici un motiv să le păstreze în continuare, aşa cum nu avusese motiv să le păstreze în toţi anii anterior, altul decât “or fi bune vreodată“. Am încărcat un camion cu mobilă şi obiecte utile şi încă unul cu nimicuri de aruncat la o groapă de gunoi sau la fier vechi.

Într-un măsură mai mare sau mai mică ne contaminăm şi noi de aceeaşi boală. Anul trecut am aruncat un mouse vechi, un microfon care nu mai mergea de mult, dischete, CD-uri cu jocuri luate pe când aveam 486, CD-uri cu Windows 98 și CorelDraw 10. O să arunc şi DVD-uri cu câte 4-5 filme DivX pe ele, pentru că acum, dacă aş vrea să le revăd, aş căuta versiunea HD. Dar problema e generalizată. Unii oameni au haine pe care nu le mai poartă niciodată, dar le păstrează oricum. Se aşteaptă ca un tricou să te ţină 10 ani, iar să arunci o bluză uzată, fără să se fi rupt sau pătat groaznic, e de neconceput. “Poate dorm în ea sau o iau când repar ceva la maşină“. Ba nu, dormi în pijama, iar pentru maşină e suficient un halat. Nu înţeleg de ce ai păstra în casa 30 de căni şi pahare, dacă sunt doar două persoane care locuiesc acolo şi îţi vin în vizită alte maxim 5, să zicem. Cutii vechi, pungi, tot felul de scule şi obiecte, lenjerii vechi de pat… dar dacă se arde un bec, n-ai unul de rezervă în casă, te duci să cumperi.

partea 1