O parte munca, cinci parti pauza

Mi-am făcut azi nişte nervi de am crezut că explodez, dar măcar am văzut cum funcţionează o parte din clasa muncitoare a ţării. Aveam nevoie de o piuliţă pătrată şi cu un filet atipic, aşa că am mers într-un atelier mecanic ca să-mi facă nişte meseriaşi una. Atelier mare, împărţit în mai multe camere, cu strunguri, frezi şi aparate de debitat metale. Oamenii munceau de zor când am intrat. Sau nu?

Un meseriaş tăia o ţeavă de 3 metri în bucăţi de vreo 20 de centimetri. Aparatul cu care tăia era pus în mijlocul camerei şi de-a curmezişul, aşa că toţi cei care vroiau să treacă pe acolo se aplecau pe sub ţeavă. La un capăt era prinsă într-o menghină, dar la celălalt îşi construise Meseriaşul o improvizaţie: un taburet pe care pusese 3 cutii de bormaşini şi peste ele 3 cutii de lemn de scule, ca să aducă ţeava la înălţimea aparatului.

Nu vă gândiţi că o tăia de parcă ar fi feliat salamul la alimentară. Nuu, ar fi fost prea simplu. Ar fi însemnat să muncească. Tăia o bucată de ţeavă (îi lua câteva secunde) apoi schimbă 2-3 vorbe cu un alt lucrător de pe acolo, deşi “lucrător” e mult spus, căci respectivul doar stătea să-l ţină de vorbă pe Meseriaş. Tăia o bucată de ţeavă, apoi observa cu celălalt ce bună e democraţia engleză. Mai tăia o altă bucată, mai discuta despre ce spectaculos e fotbalul englez: “aia în minutul 90 parcă abia au intrat pe teren!”. Hap încă o bucată. “Uite, nea Vali, ce bucşă mi-am făcut ca să-mi prindă ţeava asta aici! Am făcut-o eu cu piesele de la o presă”. Şi tot aşa, cu o parte muncă şi 5 părţi discuţie.

Apare omul care îmi face mie piulița. Îi arăt filetul pe care trebuie să intre aceasta şi îl cântăreşte din ochi vreo 3 minute, de parcă i-aş fi arătat o piesă de la Optimus Prime. La un moment dat m-am gândit că poate a adormit aşa, cu piesa mea în mână, dar gândurile s-au derulat încet spre concluzia lor, spusă cu regret în voce, “mda, pot să o fac”. Şi abia atunci a început chinul. S-a dezbrăcat încet, şi-a aşezat cu grijă scaunul la bancul de lucru, de parcă s-ar fi aşezat la un pian, nu la o masă de tablă, ba chiar şi-a dres şi glasul. Eu mă uitam mirat la el şi mă gândeam dacă nu cumva sunt în zona crepusculară. Încă nu eram. Pune filetul pe masă şi scoate de undeva un fel de microscop mai gros. Se uită şi prin el, dă cu unghia pe filet, îl întoarce pe toate părţile. Mda, e la fel peste tot. Ce surpriză! Caută un instrument de măsură şi îl vede undeva în spatele său, pe un dulap. Omul era gras rău, genul pentru care fiecare întoarcere de trunchi, fiecare aplecare şi fiecare pas sunt un chin al bătrâneţii şi al vieţii grele. Simţi din fiecare mişcare că e apăsat de salariu mic şi şefi nerecunoscători, deşi eu încep să-mi dau seama de ce. Se uită la mine… îi ofer o privire absentă şi cu o mutră un pic tâmpă… se decide că nu are rost să mă roage pe mine să-i dau instrumentul de măsură, că probabil n-aş şti să-l identific. Se ridică şi-l ia el însuşi, cu 3 oftaturi de rigoare. E instrumentul lui, mai bine să nu-l ating eu, că poate îl stric.

Eu îi zic instrument pentru că nu-mi vine acum în minte denumirea, oricât m-aș forța. E de fapt un set de mici bucăţi de metal, puse ca lamele unui briceag complex, măsurate şi etalonate, iar tu scoţi câte o lamelă şi o compari cu obiectul tău. Când se potrivesc marcajele, ai aflat dimensiunea. Avea şi un şubler, dar n-avea ochelari să-l vadă bine, iar lumina în atelier e destul de proastă. Meseriaşul cu ţeava tocmai termină de tăiat una întreagă şi se decide să ia o pauză mai lungă, că cele mici şi dese nu-i făceau bine. Vine lângă noi, să-şi dea cu părerea.

Grasul, care de 10 minute tot măsura cu lamelele şi se uită prin microscop la acel filet, dă verdictul: “20 de paşi pe ţol”, zice atotştiutor. “1 şi 2 pasul”, face Meseriaşul un alt calcul. “Uau, toate astea în 30 de minute”, m-am gândit eu, dar n-am zis nimic. Îmi veneau în minte numai câte lucruri fac eu în 30 de minute, atunci când lucrez rapid, şi cât de important e fiecare minut al zilei în această perioadă pentru mine, că sunt multe de făcut şi organizat, iar cei doi meşteri abia descoperiseră pasul filetului. Se ceartă între ei despre cât de groasă să-mi facă piulița. Se decid să-i dea 2 ganguri în 2 milimetri de grosime, sau ceva aşa. Eu reflectam intern asupra timpului necesar pentru a face efectiv piulița,  dacă doar măsurarea unei piese simple a durat 30 de minute.

Grasul ia dintr-un dulăpior (mereu din spatele lui şi de la înălţime, ca să fie ca în legile lui Murphy) o cutie de lemn cu multe piese bine aranjate înăuntru. Se uită prin ele cu atenţie, dă la o parte una şi o aşează cu sfinţenie la loc imediat ce a căutat sub ea, ca să nu deranjeze un aranjament bine făcut şi doar de el ştiut. Din păcate nu ştie exact unde e tarodul pe care îl caută (sau e filieră?). O altă întoarcere de trunchi, o altă cutiuţă de lemn, iarăşi aceleaşi gesturi de blândeţe când caută prin ea, de parcă ar fi lucrat cu ouă sau cu moaşte. Nu e nici acolo. Dar ce frumos sunt toate aranjate în cutiuţă, perfect ordonate şi răsucite ca să ocupe cât mai eficient spaţiul… Păcat că nu exact şi piesa căutată. A treia întoarcere de trunchi, al 9-lea oftat, a treia cutiuţă, dar se dovedeşte nenorocoasă. Eu cred că am aţipit un pic, pe scaunul pe care mă aşezasem, aşa că nu mai ştiu dacă în a 4-a cutiuţă a găsit ceea ce căuta sau şi-a adus aminte că e în alt loc.

Meseriaşul s-a săturat de stat aşa că a decis să se apuce iarăşi de muncă, adică de tăiat ţevi în bucăţi mai mici. Aduce din camera cealaltă o ţeavă nouă… o pune de perete… se uită la ea… decide că a lucrat prea mult. Mai face o pauză. După câteva minute aduce încă o ţeavă, apoi iar pauză, apoi încă o ţeavă, apoi iar pauză şi ultima ţeavă o pune în aparat, dar nu-l porneşte. Pauză. Când în sfârşit se apucă de treabă, apare un şofer care nu mai avea ce face prin curte şi îl ţine de vorbă. Sunt prieteni vechi, nu s-au văzut de 2 ore, aşa că stau la bârfă. Munca mai încolo.

Grasul îmi pune întrebarea cheie “din ce material vrei să fac piuliţa asta?”. M-a încuiat. Care o fi materialul din care o poate face cel mai repede? Mai bine nu mai veneam deloc, la cât timp am pierdut. “Din tablă de 2”, îi zic. “Nu merge din tablă, că rugineşte în timp. O fac din alamă”. Ok, din alamă, numai să o facă şi să scap din zona crepusculară. Aprinde o veioză deasupra utilajului, îl porneşte şi după 20 de secunde îl opreşte. Asta o fi fost tot? Nu chiar. Îl porneşte iar pentru 10 secunde şi îmi termină piuliţă. Evrika! Artificii afară! Dacă aveam o şampanie, o deschideam. Meseriaşul se apucă de tăiat la ţeavă, dar se opreşte imediat şi vine nervos, uitându-se la ceva din spatele meu: “băi, de ce încă mai e pe perete femeia din luna ianuarie, dacă e februarie acum?!?”. Eu aplic iarăşi privirea absentă şi mutra tâmpă, aşa că Meseriaşul renunţă la a mă da la o parte doar ca să smulgă o pagină din calendarul cu femei goale care e în secţie. Va fi primul lucru pe care îl va face după ce plec, sunt sigur. Grasul termină şaiba, o infiletează pe suport, merge bine, e bună.

Doar că e hexagonală la exterior, iar modelul adus de mine e pătrat. “Păi şi tu-l vrei pătrat?”. Nu, am găsit din întâmplare pe jos modelul adus. Normal că-l vreau pătrat. Sau măcar pe una din lături să fie cât modelul, ca să intre în piesă cu care se cuplează. Pff, păi trebuie luat din ea. “Duh”, exclam intern. Oare câte ore durează asta? Îmi măsoară piuliţa mea pătrată, avea 13 mm latura. Măsoară piuliţa cea nouă, hexagonală, avea 17 mm. Grasul scoate o hârtie să facă nişte calcule şi după 1 minut de gândire şi la 58 de secunde după ce eu ajunsesem deja la rezultat, anunţă că trebuie luaţi câte 2 milimetri de pe fiecare parte. Meseriaşul se oferă să facă el asta şi lasă ţeava abia pusă în tăietor. Grasul nu poate pleca, pentru că toată camera e blocată de o ţeavă de 3 metri care stă la un metru înălţime în aer. După ceva momente de cugetare se apleacă şi trece pe sub ea, cu mare greutate.

Meseriaşul porneşte alt aparat, un fel de freză. Între timp comentează că după ce o plecă el, potopul, că cine mai munceşte ca el? Cine, într-adevăr, mă gândesc şi eu, că mai rar vezi ritm aşa lent. Dacă rugam un melc să-mi facă piuliţa, ar fi terminat până acum. O ţestoasă mi-ar fi făcut două, ca să am şi de backup. Durează o grămadă până măsoară piuliţa, până o prinde în menghină, până porneşte freza şi începe să-mi ia din piesă, pe fiecare parte. Într-un final e gata şi mi-o pune triumfător lângă aparat, ca să o examinez şi eu. Mă simt de parcă aş fi luat în mână un diamant, atât de preţios a fost timpul pierdut acolo. O iau, mă uit din ochi, decid că e bună. Putea fi oricum, tot plecam. Îi zic mulţumesc că a lucrat bine, îmi răspunde superior ca, după 45 de ani de muncă, ce i-am zis eu nu e mare compliment. Aş fi vrut să-i zic adevărul, despre cum cei 45 de ani de muncă ai lui probabil sunt doar 2 ani de lucru efectiv, dar ce rost are? Plec şi răsuflu uşurat. Am scăpat după fix o oră.

Oamenii au fost obişnuiţi cu munca într-un atelier mecanic de stat. Avea de tăiat 56 de ţevi, dar dacă făcea una şi ceva pe oră, nu văd prea bine proiectul acela, mai ales că e foarte urgent. Noroc că nu e al meu. După care va veni cineva, va vedea că nu a lucrat în ritmul estimat, Meseriaşul se va plânge că atâta durează, că e grea muncă, ba probabil va menţiona și că a făcut o piuliţă pentru mine. Ţevile însă trebuie tăiate, că e urgent. O să plângă tuturor că din munca lui trăieşte firma, că dacă n-ar fi el să taie ţevile şi cel din camera de alături să le sudeze într-o structură, nu s-ar termina contractul. Din munca lor se face totul. Iar şefii nerecunoscători, care încasează toţi banii şi sunt plătiţi regeşte, îl pun să stea şi peste program şi nici nu se plătesc orele suplimentare. Nu ar putea înţelege că din cauză că 1 minut lucrează şi 5 stă degeaba ajunge să stea peste program ca să termine treaba. Nu e vina lui niciodată.

Mai jos suportul improvizat de ţevi şi piuliţa care a durat o oră să se facă. Bine că n-avem vreo 500 de făcut.