La Hi-Fi Arena 2009

Hi-Fi Arena e o expoziţie anuală unde se adună cele mai bune şi mai scumpe sisteme audio, televizoare şi alte echipamente ce ţin de tehnologia hi-fi. De obicei are loc într-un hotel (în alţi ani am fost la Crowne Plaza şi la Phoenicia), fiecare expozant având o cameră golită de mobilier în care îşi montează staţiile, boxele, amplificatoarele şi televizoarele. Intrarea costa de obicei vreo 30 de lei, asta îndepărtând publicul general şi atrăgându-i doar pe cei ce îşi permit să dea între 30.000 şi 100.000 de euro pe o pereche de boxe şi o staţie de calitate şi pe cei foarte pasionaţi de acest domeniu, precum inginerii electronişti cu specializare în comunicaţii digitale şi sisteme multimedia hi-fi, de exemplu eu. Anul acesta s-a ţinut în centru, la Radisson Hotel, şi am intrat şi pe gratis pentru că m-am înscris din timp pe site-ul expoziţiei.

Ediţia 2009 a fost sub semnul crizei. Suficient de mulţi expozanţi, dar nu cine ştie ce produse.  Şi nici n-au fost atât de multe tehnologii noi prezentate, dar asta nu e vina organizatorilor, ci pur si simplu nu mai este un boom al dezvoltării tehnologice în domeniu. Erau strict audio şi video şi nici măcar de ultimă generaţie, absenţa cea mai notabilă fiind a firmelor şi tehnologiilor de tip smart-house şi a integratorilor de sisteme complexe.

Ce mi-a plăcut? Televizoarele super-subtiri prezente în expoziţie: am văzut cel mai subţire LCD din lume, adus de Asesoft Smart de la  JVC şi care m-aş fi mirat să aibă peste 1 cm grosime, şi o plasmă Panasonic Viera de 42 sau 47 de inci diagonală şi vreo 2 centimetri grosime (era pusă pe un suport rotativ, din profil abia o vedeai) care avea printre altele şi Wireless HDMI integrat pe lângă alte tehnologii cu nume pompos. Pe partea de proiectoare nu m-a impresionat nimic şi nici nu-mi place tehnologia. Se vedeau bine, dar televizoarele sunt acum la fel de bune la calitate şi culori şi contrast. Din marii producători lipseau Samsung, unde chiar aş fi vrut să văd un LCD seria 8 în acţiune, şi Philips (un televizor 21:9 n-ar fi stricat), iar Sony avea doar 3 laptopuri, un Blu-Ray şi două televizoare Bravia în stand. De asemenea, reprezentantul Sony a zis o prostie mare despre LCD-ul pe care îl prezenta, chiar în timp ce-i lua Buhnici interviu pentru ProTV: iniţial a spus că un LCD ţine cam 5 ani de zile, apoi unul din cei prezenţi l-a întrebat dacă e vorba de 5 ani calculaţi la o medie de utilizare de 4 ore pe zi, iar reprezentantul Sony a stat un pic pe gânduri şi a zis “ăăă, da, 5 ani la câte 4 ore pe zi”. Wrong! 4 ore x 365 de zile x 5 ani înseamnă o viaţă de doar 7300 de ore, când acum orice LCD sau plasmă are undeva la 60.000 de ore şi se duce spre 100.000 de ore. Era vorba de 5 ani de utilizare în continuu, adică poţi spune că dacă în medie te uiţi doar 4 ore pe zi te ţine până la bătrâneţe televizorul. La un alt stand mi-a plăcut un sistem complet, cu o unitate Blu-Ray cu stocare internă de 4 TB (extensibilă la 48 TB) care îţi copia discurile Blu-Ray în memoria internă şi le puteai accesa direct de acolo, cu tot cu coperţi, informaţii despre filme luate direct de pe net şi tot ce înseamnă asta. Îţi puteai stoca întreaga colecţie de filme şi muzică acolo, totul disponibil oricând din 3 apăsări de telecomandă. Sistemul era conectat la un proiector Full HD şi la 5 boxe de calitate foarte bună printr-o staţie meseriaşă. Cu totul, 100.000 de euro. Am comandat două, că deh… am apartament mare.

Pe partea de audio nu mai erau chestii atât de extravagante ca în alţi ani. A venit criza, încercau să vândă echipamente mai ieftine, nu vârful de gamă. Am ascultat un sunet senzaţional de pe un player şi un amplificator Electrocompaniet şi difuzoare PMC. În alt stand muzica rula de pe discuri clasice, amplificată de un sistem cu lămpi. Bun în teorie, dar la înalte nu stătea prea bine, probabil o limitare a discurilor de vinil. Bang & Olufsen venise cu un fel de iPod gigantic, adică un buton rotativ cu ecran mare lângă, şi doar două boxe complet banale lângă el, iar Bose prezentau în principal un sistem 5.1 micuţ pentru Home Cinema. Echipamentele Yamaha erau cele mai “umane” ca preţ, între 1600 şi 5000 de lei părea dintr-o dată foarte ieftin. Mi-a plăcut că unele boxe erau puse pe suport de marmură, pentru a elimina vibraţiile, şi aveau şi picioare reglabile pentru ca membrana să se mişte perfect orizontal. Nu mi-a placut că unele echipamente aveau un aspect neplăcut, un aer retro cu diverse ornamente, dar în mijloc trânteau un LCD mare şi viu colorat şi cam inutil. Ce s-a întamplat cu indicatoare cu ac sau măcar cu o formă mai elegantă şi nişte culori mai plăcute?

Am apreciat absenţa pliantelor şi a vânzătorilor care să-ţi pună sute de hârtii în braţe. O simplă carte de vizită cu adresa site-ului e suficientă acum, pe Internet oricum găseşti mai multă informaţie şi mai bine prezentată. O singură femeie hostesă/bunăciune-de-neimaginat era prezentă în expoziţie, la Asesoft Smart. În rest acest capitol era la pământ. În total vreo 2 ore de explorat şi vizionat şi ascultat, şi ne mai vedem la anul, daca nu mă îmbogăţesc între timp ca să-mi cumpăr aşa ceva.