Peste cu curry, la Ginger

Evenimentul la care am fost invitat la restaurantul Ginger (pe Calea Griviței, la picioarele Podului Grant, prezentat aici) a fost o demonstraţie a utilizării ingredientelor şi condimentelor noi în combinaţie cu felurile tradiţionale de mâncare. “Responsabil” pentru acestea a fost Radu Popovici, sub îndrumarea căruia au fost gătite cele trei feluri de mâncare ale serii şi care are un blog foarte interesant pentru fanii gastronomiei, RețeteleLuiRadu.ro. I-am cunoscut şi pe Cezar Filip şi Doru Pencea, managerii restaurantului Ginger, iar cele mai interesante informaţii şi detalii le-am aflat de la Marian Timofti, un sommelier care ne-a captivat pe toţi vorbindu-ne despre vin, arome, eticheta servirii sale şi cum trebuie testat, degustat şi apreciat un vin bun. Erau prezenţi şi oameni de la Jurnalul Naţional şi de la site-uri orientate pe gastronomie şi restaurante, am cunoscut un alt blogger generalist, Doru Persinaru de la Persinaru.ro, iar la stânga mea a stat încântătoarea Veronica Guzun, cu care am discutat aproape toată seara şi pe care sper că nu am plictisit-o prea tare. Vedem data viitoare dacă se mai aşează tot lângă mine.

O masă mare, de vreo 20 de persoane, ne aştepta pusă la etaj. După o scurtă prezentare şi mici discursuri pentru cei de la TVR, care au filmat câteva cadre pentru emisiunile lor culturale (dacă mă vedeţi la televizor să-mi spuneţi), s-a trecut la mâncatul bunătăţilor preparate de Radu, însoţite de vinuri bine alese, cel roşu fiind întâi decantat pentru a respira vreo două oare înainte de a-l bea la ultimul fel. Aşa cum scriam pe Twitter chiar de acolo, felurile servite au fost pește tilapia cu curry, servit pe tăiţei şi date pe gât împreună cu vin alb, apoi pui “5 arome” cu orez, servit cu vin rose şi în cele din urmă berbecuţ preparat cu ierburi provensale şi garnitură de cartofi, la care s-a băut vinul roşu despre care spunea că Marian l-a decantat şi prezentat în detaliu.

Peştele a fost minunat, cel mai bun preparat dintre cele trei servite. În general nu mănânc pește, mi se pare că are cam acelaşi gust indiferent de specia sa (cu mici excepţii gen rechin, dar care e mai greu de găsit) şi un pic incomod de mâncat în mod fluent, pentru că are oase. Ieri, gustând din peştele preparat după reţeta lui Radu, mi-am dat seama că de fapt acesta are gust atunci când este gătit bine. Gustul era dat din condimentul de curry, picant exact cât să-l simţi dar să nu te deranjeze prea tare la limbă, iar tăiţeii de sub pește (am înţeles că erau galbeni tot de la curry) erau un pic crocanţi, suficient cât să facă şi mai inedită experienţa atunci când luai pe furculiță o bucată de peşte cu tăiţei în cantitate egală. Ce peşte era? Tilapia îi spune, denumire pe care nu o pot reţine orice aş face. Cred că am un blocaj psihologic legat de acest cuvânt, altfel nu-mi explic de ce azi l-am scris şi pronunţat de vreo 30 de ori şi de fiecare dată nu mai ştiam exact ce peşte am mâncat şi trebuia să mă uit pe blogul lui Radu. Îmbătrânesc… Vinul alb a fost un “Il Bianco del Beato” sec, foarte bun ca gust şi buchet.

Ieri, ascultându-l pe Marian Timofti vorbind despre cum se serveşte vinul (vă spun cu altă ocazie, merită un post întreg) şi pe managerii restaurantului despre cum se serveşte masa, mi-am dat seama că gustul mâncării este doar jumătate din experienţă. Felul în care aceasta îţi este pusă pe masă, temperatura bucatelor, farfuria încălzită sau nu şi modul în care sunt aranjate ingredientele în ea, felul în care se destupă şi ţi se toarnă vinul, astfel de detalii mici se adună şi constituie cealaltă jumătate. La fel ca şi la revelaţia privind peştele, mi-am dat seama că până acum nu am fost mai deloc servit aşa cum trebuie, indiferent de restaurantele în care am fost. Cu siguranţă de acum voi fi atent şi la astfel de amănunte care până acum îmi scăpau.

M-am dus oarecum nepregătit. Ajuns acolo si văzând ce se întâmplă, mi-ar fi plăcut sa am un reportofon la mine sau măcar o agendă în care să notez cât mai multe idei. Data viitoare voi ști mai bine. Altii poate au facut chiar excese, căci nu pot numi altfel să faci multe fotografii cu flashul unui om care vorbea în față unei camere de televiziune. Era timp suficient și după, atmosfera era prietenoasă, sunt sigur că se puteau face câte fotografii se doreau, nu era cazul să tot lumineze un blitz in imaginile TVR-ului.