Englezul, partea trei

O oră de aşteptat în aeroportul Băneasa e ca o săptămână de muncă. Loc mai urât pentru întâmpinat străinii nu cred că există în România, iar cei care îl conduc nu fac nimic ca să alunge mafioţii de taximetrişti. Noroc că pe Englez îl aşteptam cu maşina. Şi iese el de la Sosiri, ultimul ca de obicei. Am crezut că e politicos şi lasa mereu pe alţii înaintea lui la coadă, dar din ce mi-a zis e doar ghinionist şi mereu bagajul său apare între ultimele pe bandă. Discutam despre cât de mari și de bine dotate sunt aeroporturile străine și cât de mici sunt cele din România și mi-a deschis ochii la o chestie: până acum eu m-am lovit de Băneasa sau Otopeni doar când am decolat și aterizat sau cand am așteptat pe cineva acolo, dar el a zis că uneori zboară cine știe unde cu escala în Bucuresti și are câte 4-5 ore de așteptat pe unul din aeroporturile noastre. Plictiseală mai mare ca atunci e greu de găsit.

Am plecat prin Pipera şi am luat-o pe o scurtătură prin cartierul Azur, ca să ieşim prin Voluntari undeva aproape de D-na Ghica. Pentru mine era prima oară când mergeam pe acolo, dar Englezul fusese de atâtea ori în Bucureşti încât ştia drumul. La un moment dat mi-a zis că după o curbă e un gard roşiatic în spatele căruia se construiesc vile noi. Nu l-am crezut, dar aşa a fost. A zis că în curând va deveni mai rentabil să-şi cumpere un apartament aici, decât să tot stea în hoteluri. Poate şi o soţie…

Ultima oară când a stat la Rin Grand Hotel n-a avut desfăcător de sticle în cameră. L-am întrebat în glumă dacă acum şi-a adus cu el. A zis “oh fuck, no! I forgot!” şi şi-a dat o palmă peste frunte. Am încercat să vorbim la recepţie pentru unul, dar nu s-a putut: să sune şi îi vor trimite ei pe cineva cu un desfăcător în mână.

A doua zi mi-a povestit că era în restaurant pentru micul dejun şi a întrebat-o pe chelneriţă dacă poate lua cana de cafea cu el, ca să o bea în holul hotelului. Chelneriţa şi-a întrebat şeful şi i-a transmis că nu, trebuie să-şi bea cafeaua aici în restaurant. Nu poate lua cana cu el. Englezul a zis că n-a mai auzit de aşa ceva în nici unul din hotelurile din lumea asta și că peste tot satisfacerea oaspetelui este prioritară dincolo de orice altceva. La noi nu, căci angajații au șefi obtuzi care cer ordine și disciplină și uită că pentru clienți trebuie să faci întotdeauna compromisuri.

Am vrut să fac mişto de el pentru că Glasgow Rangers şi-o luase de la Unirea Urziceni cu o seară înainte cu 4-1, dar n-am putut. Nu-i are deloc la inimă pe scoţieni şi nici nu-i pasă. Era chiar fericit că i-am bătut. Aşa că singurul mişto a fost făcut de el, atunci când în curtea firmei noastre a descoperit un câine vagabond care se aciuase acolo exact cu o zi înainte să vină Englezul.

Vorbind despre bere, mi-a spus că englezii nu au o bere a lor pe care o îmbuteliază şi o vând şi în restul lumii. Tot ce vine de la berăriile din Anglia se consumă tot în Anglia, direct în baruri, la halbă umplută de la dozator. Nu există nici măcar mărci, ci diferenţa e dată de berăria de la care se aprovizionează respectivul local. De asta când i-am spus că în Londra am băut un Spitfire într-un bar a zis că nu ştie ce-i aia, probabil fiind o denumire dată de respectivul pub. Dacă ar vrea bere pentru acasă, ar trebui să cumpere tot Carlsberg, Beck’s sau Heineken. La noi în ţară nu e aşa, căci aceleaşi branduri care se cumpără la sticlă sau cutie se găsesc şi în baruri la halbă şi dozator.

Englezul e plin de bancuri rapide, de zici că e Jay Leno. De exemplu despre golf zicea “Stevie Wonder wanted to play golf with me, so I said ‘sure, let’s play for one thousand pounds’ and he said ‘ok, but we’ll do it at midnight'”, iar despre snooker a zis “we have a saying: ‘when the red is over the pink, pop the brown instead'”, şi tot felul de alte glume perverse în repertoriu. S-a integrat perfect între noi. “A woman told me ‘give me 15 inches and make me bleed’, so I fucked her twice and then broke her nose”, “I was getting undressed for a woman and I warned her I have a dick like a 4 year-old. ‘What, that small?’, she said. ‘No, no, that tall'” și din astea.

În ultima seară am fost la un restaurant împreună cu alţi colegi. Cineva a comandat “saramură de crap”, iar Englezul mi-a zis “it sounded like he asked for some more crap“. S-a amuzat copios când i-am zis că aşa se cheamă peştele, “crap”. După care jumătate de seară a făcut glume pe seama faptului că cineva “is eating crap”.