E greu sa-ti faci munca

Pe lângă magazinul Adam, chiar la baza blocului turn de lângă Sala Palatului, e o cofetărie numită M&M. E de multă vreme acolo, o ştiu din liceu, dar abia ieri am mâncat pentru prima oară o prăjitură la una din cele 3 mese din interior. A fost ok, celelalte prăjituri păreau bune şi ele, lumea intra şi cumpăra, se poate spune că mergea vânzarea.

Vânzătorul în schimb nu avea chef de nimic. Dura 5 minute să împacheteze nişte saleuri. Parcă îl scuipai când îi cereai o şarlotă la farfurie, ca să o mănânci înăuntru. Număra banii ca să-ţi dea restul de parcă ar fi dat de la el. În timp ce mâncam prăjitura au intrat doi străini care vorbeau doar engleza: câte fețe şi strâmbături am văzut atunci de la vânzător… mi se făcuse mie jenă. Când au cerut străinii şi două cafele de la dozator a dat ochii peste cap de parcă i-ar fi cerut să construiască o piramidă ca în Egipt. La un moment dat a venit să strângă farfurii goale şi şerveţele de pe masa de lângă mine şi tot înjura şi boscorodea pe cine o fi dat un şerveţel pe jos, că a trebuit să se aplece să-l ia de sub masă.

O fi aşa greu să-ţi faci munca pentru care eşti plătit? Nu zic să-ţi facă plăcere, nici măcar să o faci cu zâmbetul pe buze, deşi în alte ţări aşa se întâmplă. Dar măcar să nu te comporţi de parcă mi-ai face mie, cumpărătorul, o mare favoare că îmi dai o prăjitură şi o linguriţă. Dacă te consideri prea bun ca să vinzi prăjituri în cofetărie, du-te şi angajează-te pe un post mai elevat, dar dacă nu poţi măcar fă-ţi treaba pentru care eşti plătit.

De blamat este şi patronul sau şeful sau ce-o fi pe acolo. Degeaba are prăjituri bune dacă nu-i mai calc pragul pentru că m-am simţit rău înăuntru. Şi nu cred că voi fi singurul. Aşa se pierd banii. Că ziceam de cum e în străinătate, voi aminti doar de o cofetărie aflată vizavi de una din aripile Luvrului. Era ditamai coada, vânzătoarea nu mai îşi vedea mâinile de cât de rapid trebuia să se înţeleagă cu clienţi veniţi din toate colţurile planetei, să ia banii, să servească o felie de plăcintă, să dea restul şi bonul şi tot ce mai avea de făcut. Cu toate acestea, îi saluta pe cei ce intrau în local, pe cei care comandau, te întreba respectuos ce doreşti, îţi mulţumea şi îţi ura şi poftă bună. Ce era, femeia fantastică? În comparaţie, vânzătorul bucureştean nici măcar nu vorbea, când era rândul unui nou client ridica din ochi spre el de parcă i-ar fi spus “tu ce vrei, coae?”