Dan Brown, The Lost Symbol

Am citit cea mai recentă carte a lui Dan Brown, numită Simbolul pierdut. Plictisitoare şi dezamăgitoare, aş cataloga-o. Îngeri şi demoni a fost un roman bun de acţiune şi mister, iar Codul lui Da Vinci a avut pe lângă o acţiune bună şi nişte teorii destul de interesante despre simbolurile creştine. Simbolul pierdut nu are nimic decât nişte informaţii despre masoni şi ritualurile lor, plus o continuă căutare a unui mister care nu este niciodată bine explicat ce reprezintă de fapt. Trece aproape toată cartea şi nu afli pentru ce se omorau de zor personajele şi ce căutau prin Washington. Nu mai zic că pornește de la o premiză foarte idioată, anume că un om tatuat pe tot corpul ar putea ca ani la rândul să ascundă asta prin machiaj și fond de ten și peruci și chiar să ajungă în cel mai înalt cerc al masoneriei, deși avea un nume fals și doar de câțiva ani apăruse și el în oraș, ca o floare. Personajele din carte observă imediat că poartă machiaj, dar masonii care l-au văzut inclusiv dezbrăcat în zeci de ritualuri probabil erau orbi.

În plus, cele două volume anterioare au şi un alt avantaj: acţiunea are loc în Vatican şi Roma, respectiv Paris şi Londra, locuri mai apropiate nouă. În schimb, în Washington eu n-am fost niciodată, n-am văzut cu ochii mei Capitoliul sau monumentul-obelisc al lui Washington sau celelalte locaţii din carte. Nu ştiu mare lucru nici despre viaţa “părinţilor” SUA, aşa că totul m-a lăsat destul de rece. În plus, m-am săturat şi de stilul lui Dan Brown de a scrie şi de faptul că personajul principal, Robert Langdon, ştie orice dar mereu pare un idiot care-şi dă seama de ce înseamnă un indiciu sau altul doar în ultimul moment sau eventual din întâmplare, când altcineva îl ajuta să-i “pice fisa”. E ca şi cum autorul ar fi terminat miliardele făcute de Codul lui Da Vinci şi a decis să scrie o carte care să imite perfect pe cea care i-a adus succesul anterior, dar asta e tot ce a făcut: a imitat, n-a adus nimic nou.