Sarbatori diluate

Am fost ieri prin oraş şi am rămas uimit de numărul mare de localuri deschise, chiar şi în ziua de Paşti. De la Romană spre Universitate, am trecut pe lângă Turabo, KFC, McDonald’s, Terminus, Pizza Hut, terasele de pe lângă Jos Pălăria, toate fiind deschise. Ideea a fost bună, aproape toate localurile aveau clienţi, dar totuşi… e ziua de Paşti. Ca patron, nu te poţi mulţumi să faci bani 354 de zile pe an, în loc de 355, încât să aibă şi angajaţii tăi o zi liberă? Mi se pare prea de tot să fie aproape totul deschis, ca într-o zi normală.

Acum câteva zile la televizor vorbea o femeie despre cum postesc românii în vremurile moderne. Nu mai e vorba de abstinenţa de la anumite feluri de mâncare, ci de înlocuirea unui ingredient “interzis” cu altul care are acelaşi gust, dar e vegetal. Adică depinde cum priveşti ideea de post. Dacă iei explicaţia ştiinţifică, o perioadă de post înainte de o sărbătoare te ajută să îţi pregăteşti corpul pentru excesele de după. Mănânci mai multe legume înainte pentru ca după Paşti să bagi la greu miel şi porc şi pui şi drob şi ouă. Dar dacă mergem după explicaţia religioasă, atunci postul e făcut ca să te stăpâneşti de la anumite dorinţe. Leşini după o friptură suculentă, dar îţi înfrânezi poftele şi te abţii. Dacă o înlocuieşti cu ceva ce are acelaşi gust, n-ai renunţat la nimic. În fond toată ziua bem suc făcut din arome “identic naturale” şi nu ne deranjează diferenţa.

De vreo 3-4 ani n-am mai fost la biserică de Înviere. Mi se pare fără rost. Înainte de această decizie am mers câţiva ani la rând la Patriarhie (15 minute de mers pe jos de acasă, o plăcere), dar devenise din ce în ce mai rău. Era plin de lume, îmi aduc aminte că stăteam undeva în spatele bisericii, pe la poarta de intrare, dar eram înconjurat numai de oameni ce parcă ieşiseră la vreun eveniment cool de socializare. Nu se auzea nimic din slujbă, nici măcar cântarea tradiţională cu “Hristos a înviat din morţi” nu m-am prins când s-a cântat. La un moment dat s-au prins câţiva că e 12 noaptea, s-a auzit un “care are o brichetă, să aprind şi eu lumânarea asta?” şi aşa s-a luat lumină şi ne-am dus acasă. Sau m-am dus eu acasă, mulţi îndreptându-se spre discoteci sau la câte o băută. Aşa că anul următor am decis că nu mai merită efortul şi m-am culcat direct. Eu chiar am încercat, măcar în acea noapte, să intru în atmosfera sărbătorii pascale, ca să nu zic cuvinte mai mari precum că aş fi încercat să fiu mai apropiat de religie. Nu s-a putut şi probabil că e necesar un efort mai mare decât cel pe care sunt eu dispus să-l fac.

Auzeam ieri o discuţie între două babe: “am fost la biserică vineri, dar n-am putut să mai trec pe sub mormânt. Dar l-am ocolit, e bine şi aşa”. Da, e bine şi aşa. Din păcate, vorba “intenţia contează” se poate aplica în multe cazuri, dar nu şi când e vorba de ritualurile bisericeşti. Aici chiar trebuie să te închini de 3 ori, să răspunzi într-un anumit fel, să dansezi în jurul mesei, să săruţi coroana, să bei vinul şi orice alt obicei cerut la nuntă, botez sau slujbă oarecare. Dar încet încet lăsăm de la noi, că merge şi pe lângă masă, nu neapărat pe sub ea. Nu mai vopseşti ouă, că le poţi cumpăra gata colorate. Nu mai faci cozonac şi pască, le cumperi şi chiar dacă nu sunt la fel de bune, măcar nu mai pierzi timpul cu pregătitul bucatelor.

Prin decembrie spuneam că am obosit şi că nu îmi mai place Crăciunul. Nu mai simțeam sărbătoarea. Nu o mai simt nici pe a Paştelui. Nu semnificaţia ei religioasă, căci pe aceea nu ştiu dacă am simţit-o vreodată. Dar era o vreme când îmi plăcea ce se întâmplă, toate pregătirile asociate. Prea multe compromisuri însă, şi pe măsură ce trec anii, va fi doar o sărbătoare normală şi ne vom bucura doar de ziua liberă asociată cu ea.