Calcatul pe iarba

E un articol în Evenimentul Zilei ce a stârnit multe discuţii recent, despre diversele legi şi hotărâri ale Primăriei ce interzic în parcurile bucureştene călcatul şi statul pe iarbă, plus alte activităţi precum mersul cu bicicleta sau cu rolele. Mi se pare o lege extrem de idioată. În primul rând pentru că nu ai unde altundeva să te plimbi cu rolele şi nici cu bicicleta, prin oraş fiind prea periculos pentru copii iar benzile făcute special pentru biciclişti sunt mereu blocate sau mult prea înguste.

Dar mai nou începe să mă deranjeze rău faptul că nu poţi merge sau sta pe iarbă. Nu pot face asta decât dacă mă duc în pădure la un grătar, dar nu e acelaşi lucru. Eu vreau să pot merge într-un parc, să stau întins pe iarbă, la soare şi între flori, eventual cu o carte sau o înghețată în mână.

Mai jos sunt câteva fotografii făcute de mine pe meleaguri străine. Acestea două de mai jos sunt din Paris, prima făcută în 2005 cu un aparat digital, a doua făcută în 2001 cu un aparat cu film ÅŸi scanată ulterior. Ambele înfăţiÅŸează Champ de Mars, “câmpul lui Marte” din faÈ›a Academiei Militare din Paris. Această zonă verde începe de la baza Turnului Eiffel ÅŸi tine până la clădirea din depărtare. A doua poză este făcută de sus din turn. Cred că observaÅ£i motivul pentru care am scos imaginile de la naftalină, iarba plină de parizieni ÅŸi de turiÅŸti care vin cu o pătură ÅŸi stau la soare ÅŸi la umbra turnului. Nu le interzice nimeni să calce iarba ÅŸi o calcă sute de mii de oameni anual, iar gazonul nu părea să se supere, ba arăta chiar bine.

Următoarele două imagini sunt din Amsterdam, de anul trecut. Ambele făcute pe Museumplein, în centrul oraşului. În prima fotografie Muzeul Naţional şi toate picturile lui Rembrandt se află în spatele meu, în dreapta se vede Muzeul Van Gogh iar în planul îndepărtat e o sală de concerte sau ceva aşa. A doua fotografie e făcută de la sala de concerte spre muzeul de stat.

Aici în Amsterdam am avut prima oară senzaţia că merg ca un tren pe șine, în loc să mă bucur de libertatea pe care ţi-o dă natura. Tot acest gazon este traversat în unghiuri ciudate de vreo două cărări pavate, iar eu, obişnuit cu România şi regulile de aici (eu sunt genul care nu trec stradă pe roşu, chiar dacă nu vine nici o maşină, nu calc iarba prin parcuri dacă aşa vor cei care o întreţin, etc) am ocolit o grămadă ca să merg pe alee. Şi mă tot uitam la oamenii ce stăteau pe iarbă şi se odihneau sau mâncau, la nişte tineri care jucau fotbal şi dădeau tare cu mingea în peretele muzeului, la unii care mergeau cu bicicleta chiar pe iarbă. Mă miram de ce li se permite aşa ceva, pentru că zona este foarte îngrijită. Acum ştiu. E foarte îngrijită pentru ca oamenii să se bucure de ea. Degeaba ai flori, iarbă, alei, fântâni, parcuri, dacă nu laşi pe nimeni să se bucure de ele. Ne-am uitat prea mult de la depărtare în vremea comunismului, când nu aveai voie nici măcar să circuli pe lângă Palatul Parlamentului, de exemplu. Eu personal am uitat ce înseamnă să stai tolănit în iarbă, cred că n-am mai făcut asta de când eram mic. Nu e destul că trăim cu toţii în ditamai blocurile de beton, nu ne putem bucura nici de petele de natură din oraş.

Și cel mai ofticant știți ce este? Că lumea îi cere lui Oprescu să rezolve probleme precum traficul greoi, praful, gunoaiele, gropile, câinii, transportul în comun. Lucruri grele, poate chiar imposibile de soluţionat. În plus, lumea vrea să poate face nişte activităţi absolut normale pentru un parc, precum plimbatul cu rolele sau cu bicicletă, statul pe iarba la soare, la linişte şi aer curat şi odihnă. Parcurile sunt deja făcute şi aranjate. Nu trebuie făcut nimic ca să mulţumeşti o parte din populaţie, să le dai ceva bun dacă nu le poţi rezolva celelalte probleme. Cu toate acestea, regulile se înăspresc.

A mai scris despre acest subiect și Vlad Petreanu.