O noapte la conserve intre Kingston si Rotterdam

De departe cea mai interesantă noapte a fost cea petrecută pe un imens vapor de croazieră aparţinând companiei P&O. Îmbarcarea s-a făcut la Kingston upon Hull şi am traversat toată noaptea marea, iar dimineaţa am intrat în portul Rotterdam şi am continuat excursia prin Olanda. A fost prima oară când am dormit pe un vapor şi sper să fie şi ultima oară, deoarece mi s-a părut foarte bizar şi incomod. A avut farmecul său, a fost un fel de aventură inedită, dar data viitoare iau avionul.

Îmbarcarea s-a făcut la Kingston, port mare. Mi-am pus într-o sacoşă pijamaua şi câteva obiecte necesare pentru noapte, iar restul bagajului a rămas în autocar, care s-a dus să se parcheze în burta imensă a navei. Oamenii şi-au primit biletele de îmbarcare şi cheile de la cabine (nişte cartoane cu cod de bare pe ele), am urcat cele câteva etaje ale unei clădiri din port şi ne-am îmbarcat ca într-un avion, printr-un tunel ce unea clădirea cu vaporul. Un călduros “welcome aboard Pride of Rotterdam” şi gata, eram în hotelul plutitor şi nu ştiam la ce să mă aştept.

Primul şoc a fost când am descoperit cabina în care urma să dormim. Patru persoane se înghesuiau într-un spaţiu de cam 6 metri pătraţi. Două paturi erau paralele, iar deasupra lor coborau din pereţi alte două paturi. Un colţ din cameră era baia, unde era înghesuită o chiuvetă, o toaletă şi o cabină de duș, toate mici dar funcţionale şi cu apă caldă la discreţie. Un cuier mic şi o noptieră între paturile de jos erau singurele elemente de mobilă din cabină. Înghesuiala era ca în proverbiala expresie “ca sardina în conservă”, iar lipsa oricărei ferestre însemna că atunci când stingeai lumina bezna era totală. Nu e ceva recomandat celor ce suferă de claustrofobie. Pentru 20 de euro în plus poţi beneficia de o cabină aflată pe exteriorul navei şi deci de un mic geam prin care poţi vedea apă, în limita locurilor disponibile. Vă daţi seama ce haos este când bagi 4 persoane într-o astfel de cabină, nu era nici un pic de loc pentru mişcare sau de trecut unul pe lângă altul.

Asta era cabina. Patul din dreapta era rabatat și îl trăgeai din perete. Deasupra fiecăruia mai apărea din tavan câte un pat.

Faza următoare: exploratul navei. Eu eram disperat să ajung pe una din punţile de sus, să văd marea şi uscatul şi să respir aer curat. Chestia asta nu e aşa simplă precum pare, pentru că deşi sunt hărţi peste tot şi nava este ingenios împărţită în zone şi totul este bine numerotat şi etichetat, la început nu ştiam în ce direcţie să mergem. Trebuie să te uiţi atât la harta “de sus” a vaporului, cât şi la cea din lateral ca să vezi pe ce punţi se poate ieşi la aer şi cum să ajungi acolo. În explorare am găsit câteva magazine (băuturi, ţigări, parfumuri), vreo 3-4 cafenele, vreo 3 restaurante, inclusiv unul care se vroia de business/lux, diverse scări interioare şi lifturi, un cazinou, recepţia, toalete, şi într-un final, după ce am bântuit pe toate scările şi la toate nivelurile (mai ceva ca Asterix în proba aia cu formularul, pentru cine mai îşi aduce aminte desenul animat), ieşirea pe puntea de promenadă.

Era frumos afară. Frigut, iar când s-a lăsat noaptea îţi îngheţau şi oasele şi bătea tare vântul. Dar atunci când am ieşit eu soarele abia apunea peste Anglia, la fel ca şi excursia noastră. Cerul era senin şi apa calmă, deşi vaporul oricum era mult prea mare ca să se simtă mişcarea valurilor. La început mă miram eu de ce de la Calais la Dover am făcut doar o oră, iar traversarea de la Kingston la Rotterdam durează toată noaptea. Apoi am observat că de la vărsarea râului Hull şi până la ieşirea propriu-zisă în larg am făcut vreo 2 ore pe lângă ţărm, printr-un lung estuar sau golf sau cum s-o chema, după cum se vede pe traseul capturat din Google Earth. De-o parte şi de alta, pe ţărm, tot lăsam în urmă fabrici, sate, porturi micuţe, faruri, iar în jurul nostru în ambele direcţii treceau vapoare mari şi mici, deşi nu la fel de multe ca între Calais şi Dover. Erau mai multe punţi de pe care să admiri priveliştea, din păcate toate în spatele vaporului, iar pe cea mai de sus erau mese şi scaune pe care te puteai aşeza şi stă la aer. Îmi aduc aminte că după ce s-a făcut prea bezna pentru a mai face fotografii am stat la o masă şi am băut vin şi am privit la stele şi la luminile altor vapoare. Mă gândeam că trebuie să fac tot ce pot ca să mai revăd Londra şi Edinburgh, acum că mă îndepărtam cu vreo 20 de noduri pe oră de ele. Iar încet-încet s-a făcut beznă şi frig şi lumea s-a retras la culcare. Am stat cât am putut, dar nu aveam haine groase la mine şi într-un târziu am intrat şi eu. Aş fi vrut să stau mai mult, să văd cum se vede cerul din largul mării şi cât de multe stele sunt vizibile, acolo departe de poluarea luminoasă a oraşului, dar se înnorase şi oricum vaporul avea diverse lumini aprinse, de nu vedeam aproape nimic pe cer. Poate cu altă ocazie.

Şi ce mă loveşte pe mine pe la ora 10-11 noaptea? Foamea. Din aia cruntă. La York băusem o cafea, la prânz mâncasem subţirel, aerul rece, de mare, îşi făcea şi el efectul. Disperare. Eu credeam că pe vapor vor fi deschise toată noaptea diversele restaurante şi cafenele, că altă treabă nu aveau, dar aiurea… la ora 10 au închis toţi şi aia a fost. Pe unde intram toţi aranjau scaunele şi stingeau luminile. Într-un final găsesc un fel de bar/cafenea/bufet unde am putut să cheltui ultimele monede englezeşti pe care le mai aveam pe un hot-dog cam bizar (pâine, cârnat, dar şi umplutură de varză cam murată), dar măcar s-a pus în burtă şi nu m-a mai durut. Ce m-a mirat şi mai tare a fost că am găsit acces wireless la Internet într-un restaurant. Adică în toată Anglia accesul a fost cam problematic. În hoteluri era cu bani. În restaurante de multe ori trebuia să ceri parola şi de şi mai multe ori nu se făcea legătura, probabil aveau limitare la numărul de conexiuni sau alte şmecherii. În diverse alte zone publice era cam la fel, te conectai doar cu noroc şi mergea prost. Şi iată că aici, în mijlocul mării şi al nopţii, am prins un hotspot de nota zece, neprotejat şi oferit gratuit pasagerilor, şi se mişca super bine totul. Micuţul PDA a plâns de bucurie. Şi m-am dus la culcare.

Duşul în cabină e o adevărată aventură, pentru că nu prea aveam loc să ridic braţele. Când trăgeai apa la toaletă suna ca un uragan, de ne-am speriat toţi. M-am căţărat într-unul din păturile de la etaj, mi-am repetat de câteva ori în gând să nu mă ridic brusc din pat ca să nu dau un mare cap în tavan, cum am păţit altădată când am dormit “la etaj”, am pus telefonul să sune la 6:30 şi am încercat să dorm. Lucru destul de dificil, pentru că mă gândeam doar la faptul că dacă ventilaţia se opreşte şi nu mai intră aer prin micuța fantă din perete, murim acolo. Sau că dacă ne scufundăm la noapte, până ajunge apa la noi ca să ne alarmăm suntem de mult în adâncuri. Iar când am stins lumina s-a făcut o beznă totală şi în jur totul tremura. Vaporul ieşise de mult în larg şi accelerase, iar vibraţia motoarelor se simţea peste tot în navă, fiind foarte uşor transmisă prin plasticul pereţilor şi prin paturile ancorate de ele. Oboseala şi-a spus cuvântul şi am adormit imediat. Am dormit chiar confortabil, dar probabil datorită faptului că eram frânt şi bine că n-am probleme cu claustrofobia. Altfel poate fi cam dificil.

La 6 dimineaţa, tocmai când era somnul mai dulce şi tocmai ce desfăceam sutienul Angelinei Jolie din visul meu, prin difuzoarele instalate în fiecare cabină s-a auzit anunţul de trezire care ne anunţa apropierea de ţărmul olandez şi ne ruga să ne pregătim de micul dejun şi apoi de debarcare. Şi s-a repetat în alte 5 limbi de circulaţie internaţională, că poate nu te treziseși din prima. M-am îmbrăcat rapid şi am ieşit iarăşi pe punte, să văd unde suntem. Nu se vedea nicăieri pământ, punţile erau ude de la vreo ploaie sau poate doar de la umezeala din timpul nopţii, tot cerul era acoperit de nori, dar un aer mai curat că acolo nu am simţit niciodată. Micul dejun a fost surprinzător de bun, plin de toate felurile de mâncare tipice dimineţii, sucuri, cafele, fructe, lactate. Mult mai bun decât la multe din hotelurile la care am stat pe uscat.

Când s-a terminat micul dejun am început să intrăm în Rotterdam. Afară ploua încetişor, aşa că am stat înăuntru la un geam şi am privit portul. Ştiam că este cel mai mare, dar nu credeam că vom merge o oră prin el până să ajungem la debarcare. Am trecut pe lângă zeci de dane, de hambare, de silozuri, de platforme de marfă, de şine de tren, de tancuri de petrol şi cine ştie ce altceva, pe lângă o grămadă de vapoare ce se încărcau sau descărcau şi într-un final am ancorat la mal şi am păşit iarăşi pe pământ ferm. Autocarul a ieşit şi el şi am plecat spre oraş. Ca să vă faceţi încă o idee despre cât de mare e portul şi câtă marfă trece prin el, la un moment dat am trecut pe lângă multe clădiri în care erau parcate automobile aduse din America sau Asia. Îmi aduc aminte că am mers, cu vreo 50 la oră, timp de minim un minut pe lângă o clădire ce avea, pe 3 niveluri, parcate una lângă alta numai Hummer-uri H3 de toate culorile. Câteva mii de maşini doar acolo.

Setul din croazieră e pe Flickr, alte posturi sunt grupate în tag-ul Anglia.