Castelul din Edinburgh

OK, înapoi la posturi despre excursia prin Anglia, pentru cei interesaţi de călătorii şi astfel de detalii. Am aruncat prin alte posturi pe tema aceasta câte o vorbă despre Edinburgh, zicând că a fost cel mai frumos oraş pe care l-am vizitat în această excursie şi că trebuie să fie a doua destinaţie, după Londra, pentru toţi cei care se duc în Marea Britanie. Londra este altfel, impresionează prin măreţie, prin palate şi bulevarde, prin poduri şi catedrale, acolo poţi sta cu săptămânile şi tot să mai găseşti ceva de vizitat. Edinburgh, prin comparaţie, este mai mic, dar priveliştea de acolo şi felul în care arată este incredibil. Eu îl pun imediat după Londra şi Paris în topul oraşelor pe care le-am vizitat, înaintea unor destinaţii mai celebre precum Barcelona, Monte-Carlo, Saragoza, Viena sau oricare alte din ce am văzut.

Închipuiţi-vă un oraş situat în principal pe două dealuri lungi paralele, despărţite de o vale în care se afla un parc superb. De pe oricare din cele două dealuri priveliştea spre celălalt este superbă, numai case vechi, castele, monumente, muzee, steagul Scoţiei fluturând în vânt, poduri care unesc un deal de altul şi multă verdeaţă. E minunat să te plimbi pe cele două părţi şi lumea făcea fotografii în toate direcţiile. Zona turistică este suficient de mică încât să o poţi face pe jos, dar suficient de mare încât să simţi că ai vizitat capitala Scoţiei şi că ai văzut foarte multe lucruri aici, iar în lume oraşe mai frumoase se pot număra pe degetele de la o mână.

Pe unul din dealuri, în cel mai înalt punct, se afla Castelul din Edinburgh, o fortăreaţă imensă de piatră pentru care multe războaie s-au purtat, dar foarte rar a fost cucerită. Şi datorită ei au rezistat scoţienii atâta vreme în fata englezilor, iar acest castel a fost cel în jurul căruia s-a dezvoltat acest incredibil oraş. A fost şi prima noastră oprire şi în acest post voi vorbi doar despre castel. Este aşezat sus pe deal, înconjurat pe 3 laturi de stâncă greu de escaladat, iar a patra latură coboară lin spre oraş. Nu mai ţin minte cât a fost intrarea, parcă vreo 11 lire sterline, dar merită fiecare ban. În curtea din faţa castelului erau amenajate tribune, am înţeles că acolo se ţin tot felul de festivaluri şi parade militare. Intrarea, parcă păzită de două sculpturi ale unor cavaleri, se face peste un pod şi gata, eşti în castel.

Castelul e ca o cochilie de melc, se urcă în spirală spre punctul din vârf, încât apărătorii să aibă cât mai mult timp să respingă atacurile. Pe vremuri erau multe porţi în acest urcuş în spirală, dar acum doar vreo două mai rămăseseră în picioare, celelalte nemaifiind necesare după unirea Scoţiei cu Anglia. Pe una din terase sunt amplasate mai multe tunuri medievale şi se vede frumos oraşul Edinburgh până mult în depărtare. Un alt tun modern trage o salvă în fiecare zi la ora 13, o tradiţie rămasă din vechime, când oamenii nu aveau ceasuri sau nu erau aşa precise ca acum. Tot pe acolo se află şi camera gărzilor şi casa guvernatorului, acum nelocuite. Drumul pietruit urcă în continuare şi se ajunge sus, în cel mai înalt punct al castelului şi locul în care sunt cele mai multe lucruri de văzut.

Sus e o curte micuţă. Pe o latură a ei se află, într-o clădire, bijuteriile regilor Scoţiei. Coroana nu este la fel de impresionantă precum cele văzute în Turnul Londrei, dar spre deosebire de acelea este mult mai veche, datând de la 1540. Perle, diamante şi alte pietre preţioase sunt bătute în ea, iar sceptrul este din aur şi are un cristal de quartz în vârf. Mai de preţ pentru scoţieni este însă bolovanul de lângă coroană. Seamănă cu un bolovan mare, de-l mai pune lumea pe la noi ca să-şi oprească loc de parcare, sau cu o bordură veche înlocuită de Videanu. Piatra însă se numeşte Stone of Destiny sau Stone of Scone (după localitatea Scone de unde a fost adusă) şi pe ea au fost încoronaţi regii Scoţiei începând cu anul 847. În 1296 regele Edward I al Angliei cucerea o parte din Scoţia şi ca pradă de război lua cu el această piatră, aşezând-o în Westminster Abbey la Londra, sub tronul pe care erau încoronaţi regii englezi, ca simbol al dreptului lor asupra Scoţiei. Abia 700 de ani mai târziu, acum recent în 1996, a fost înapoiată Scoţiei şi dusă aici în castel. Mie mi s-a părut doar o piatră.

Un magazin de suveniruri mai târziu (aceleaşi produse ca la magazinul de la ieşirea din castel, doar că mai scumpe, ca deh, eşti în vârf) şi se iese iarăşi în curtea interioară. Pe altă latură este sala de banchet, sau poate era sala de mese, oricum o cameră imensă cu diverse picturi pe pereţi. Opusă ei, pe a treia latură a curţii, se găseşte o aripă ce este un monument dedicat tuturor scoţienilor morţi în războaie. Ziceam şi altă dată că englezii au cultul respectului pentru milioanele de soldaţi pe care i-au pierdut, în special în cele două mari războaie mondiale, şi toată Marea Britanie este plină de monumente de diverse forme, dar aici în centrul castelului din Edinburgh este cel mai mare pe care l-am văzut. E o sală mare, aproape ca o biserică, iar pe pereţi sunt peste tot inscripţii în piatră despre zeci de regimente şi batalioane din toate ramurile militare, fiecare cu mii de morţi în diverse bătălii, toate pe ideea “au murit pentru rege, Dumnezeu şi ţara, dar nu le vom uita niciodată sacrificiul”. Peste tot steaguri, flori, registre cu numele ofiţerilor şi zonele din Scoţia de unde veneau, pe pereţi erau trecute şi marile bătălii la care participase fiecare regiment… Intri râzând, bucuros că eşti în Edinburgh şi totul e frumos în jur, dar de acolo nu poţi ieşi zâmbind, ci toţi erau gânditori şi emoţionaţi. Sau poate doar eu, pentru că îmi place istoria şi am un mare respect pentru toţi cei care au luptat în războaiele mondiale.

Tot sus acolo se afla şi o capelă mică, veche de multe secole, dar nu ai ce vedea înăuntru. Lângă ea este însă un tun gigantic, pe vremuri printre cele mai mari din lume, şi din nou priveliştea este uimitoare, mai ales că acum te afli în cel mai înalt punct al oraşului. E frumos să mai stai pe acolo, să faci fotografii, să te plimbi în sus şi în jos. După un timp am plecat şi la ieşire am trecut printr-un magazin de suveniruri. Aveau acolo căni şi pahare cu fiecare clan al Scoţiei, aveau sticluţe mici de whisky scoţian (am luat şi eu vreo 3, deşi era cam 4 lire una – două zile mai târziu urma să vizitez o distilerie adevarată), aveau tot felul de ghiduri interesante, fulare scoţiene, kilturi, de toate. Foarte frumoase obiectele pe acolo şi din Edinburgh merită luate cât mai multe suveniruri deoarece în alte părţi nu se mai găsesc. Eu am luat de acolo şi o carte micuţă dar foarte utilă ce prezintă toţi regii Angliei şi Scoţiei începând din cele mai vechi timpuri şi zice în câteva cuvinte ce au făcut în viaţă şi ce evenimente importante au fost în vremea lor. Am încercat cândva să citesc astfel de informaţii pe Wikipedia, dar acolo sunt prea multe şi stufoase. Cartea asta este exact ce îmi trebuie şi e şi foarte uşor de urmărit lanţul de rudenie şi diversele schimbări de dinastie. Una din cele mai bune investiţii făcute în excursie.

Şi apoi am plecat de la castel şi ne-am mai plimbat prin oraş, iar a doua zi m-am plimbat din nou prin tot oraşul pe jos şi mi-aş fi dorit să mai stau acolo încă multe zile. Despre restul oraşului voi scrie mai multe în postul următor din această serie. Fotografiile din castel sunt în setul de pe Flickr, iar pentru posturi mai vechi despre acest concediu urmăriţi tag-ul Anglia.