La castelul Warwick!!!

De unde atâta entuziasm, veţi întreba?  Pentru că aşa entuziasmat mă simţeam şi când am ajuns la Warwick (cică se pronunţă war-ick, fără w-ul din mijloc). Tocmai băusem o cafea bună în Stratford, mâncasem un sandviş, eram încântat de cartea cu sonete pe care o luasem, afară soarele strălucea şi mă apropiam de castelul Warwick, pe care doream să-l vizitez de mai bine de 10 ani. Autocarul a parcat în zona specială şi pe jos noi am mers până la intrarea în domeniul castelului. Un “belet” de intrare era vreo 15 lire parcă, dar merită banii pentru că mai rar poţi vizita o fortăreaţă aşa bine păstrată. Am dat banii şi am utilizat biletul în scopul implicit, intrând pe poarta castelului.

S-a dovedit a fi doar intrarea pe terenul castelului, deoarece eram pe o pajişte mărişoară iar zidurile erau aproape de noi. Warwick este aşezat pe un deal şi puteai coborî spre baza sa pe nişte scări pentru a vedea un muzeu unde era o moară mecanică, una din primele instalate pe râul Avon, care curge prin apropiere înainte de a se îndrepta spre oraşul lui Shakespeare de unde veneam eu. N-am cost, am continuat spre castel. Zidurile arătau foarte bine, cam ca la Avila, deşi acolo tot oraşul era înconjurat de ele şi deci erau mai mari. Intrarea în castel este un pic stricată de faptul că i-au instalat deasupra porţii principale un ditamai ceasul, din cel clasic cu cadran şi 2 limbi, dar nu-şi avea locul acolo şi mi s-a părut urât de tot.

Foarte frumos este însă odată ce intri în interiorul fortăreţei. Acolo descoperi o curte interioară uriaşă, cât un teren de fotbal, iar pe laterale sunt diversele zone ce pot fi vizitate. De exemplu de la intrare imediat în stânga, printr-un cort, se poate intra într-un tur care îţi arată imagini şi sunete din bătăliile de pe vremuri şi îţi prezintă diverse strategii şi arme. Dura 40 de minute însă, aşa că nu m-am dus. Pe partea stângă a castelului, spre Avon, este aripa de locuit, renovată în ultimele secole. Se poate vizita toată şi mi-a plăcut că vedeai nu doar mobilă şi diversele camere, ci acestea erau ocupate de figuri de ceară la scară naturală, asemănătoare celor de la Madame Tussauds (de fapt Tussauds Group deţine acest castel, împreună cu muzeele de ceară, roata imensă London Eye pe care am văzut-o în Londra şi multe altele, fiind pe locul doi după Disney ca operator de parcuri şi atracţii turistice). Aşa ar trebui să fie în toate castelele ce se vizitează. Prezenţa unui om de ceară schimba complet încăperea şi parcă altfel arată totul atunci când era şi o persoană pusă în decor, îmbrăcată ca pe vremuri, dimensionată la scară naturală şi foarte expresivă. Şi mergeai prin diverse camere unde îţi erau prezentate şi diverse personalităţi ce îşi făcuseră veacul prin acest castel, inclusiv Winston Churchill. Pe geam se vedea de sus râul Avon, curgând pe sub ferestrele acestei aripi. Când ieşi de acolo poţi intra în altă aripă unde vezi nişte cavaleri în armură şi mai interesant, păpuşi de ceară cu regina Elisabeta a 2-a şi cu regele Henry al 8-lea aşezat lângă multele sale neveste, din care vreo două a decapitat chiar el.

Odată terminată aripa de locuit, poţi intra la un tur ca să vezi nu ştiu ce fantome. E ceva făcut cu holograme şi efecte sonore, dar nu m-a interesat prea mult. Am preferat în schimb să mă urc pe zidul care este în partea opusă intrării, până unde era o alee făcută în zig-zag în urcare. Şi când ajungi sus la zid descoperi că e o ieşire acolo şi eşti într-o mică poieniţă sus pe dealul pe care este construit castelul. Iar în vale, lângă râul Avon, era spectacol mare şi se adunaseră foarte mulţi turişti acolo. Acolo jos se afla un soi de catapultă, dar nu din cea care aruncă proiectilul de pe braţul de lemn, ci îl avea prins într-o praştie de braţ, un “trebuchet” în engleză, ditamai maşinăria de asediu, şi o voce explica în detaliu cum se utiliza la război, ce proiectile se aruncau cu ea şi cât de departe ajungeau, cum dărâmau zidurile cetăţilor, etc. În paralel câţiva oameni o pregăteau de tragere, mergeau că hamsterii în nişte cuşti imense de lemn pentru a arma braţul, apoi au aşezat în el un proiectil căruia i-au dat foc şi au tras cu ditamai fireball-ul în aer, de a picat undeva cam la 50-100 de metri depărtare. A fost super mişto totul şi am filmat în tot acest timp. Puteţi urmări momentul lansării în clipul de mai jos pe care l-am pus pe YouTube (unde e și versiunea High Quality, că l-am filmat la 640×480 cu 30 fps).

Eh şi de sus de acolo am văzut că sunt multe chestii de vizitat în jurul castelului, aşa că am coborât iarăşi în curtea interioară şi am ieşit prin dreapta în altă zonă largă de gazon şi flori şi unde cică ar fi crescut şoimi, dar eu n-am văzut niciunul. Cam începea să picure, aşa că am mers în grabă să văd și o grădină de acolo, amenajată ca un labirint din flori, o fântână arteziană şi o mică seră. Grădina era populată de păuni mari, care erau suficient de obişnuiţi cu oamenii încât să se plimbe fără nici o grijă printre turişti. Chiar să văd şi păuni pe acolo nu mă aşteptam.

Am revenit în castel şi mi-a venit geniala idee de a mă sui pe zidurile din dreapta şi în turnurile de apărare de acolo. Zis şi făcut, deşi urcuşul se face pe o scară în spirală foarte îngustă, prin beznă şi uneori fără o balustradă nici măcar din bară de fier de care să te ţii. Erai avertizat la început să nu urci dacă ai probleme cu inima sau claustrofobie sau eşti întreg la minte, dar eu nu sunt aşa că m-am riscat. Treptele erau atât de înguste încât nu îmi încăpea tot piciorul pe ele nici măcar în zona cea mai lată. Nu ştiu cum se descurcau soldaţii să urce şi să coboare în grabă, pe aceeaşi scară, în vechime în vremurile de război. Urcuşul merită pentru priveliştea de sus. Se vede oraşul de lângă castel, se vede vechea biserica din el şi casele tipic englezeşti şi toată zona până în depărtare, şi este o zonă de dealuri foarte frumoasă. Din acel turn se coboară până pe zidul castelului şi se trece în alt turn, unde după acelaşi tip de urcuş ai privelişte asemănătoare spre alte zări. Iar din oricare turn poţi face fotografii bune castelului şi curţii interioare. Cât eram prin turnuri şi pe ziduri a tras o ploaie scurtă dar serioasă, suficient cât să facă piatra şi mai aluneacoasă şi coborârea din turn mai antrenantă.

Când am ajuns jos şi am ieşit din turn pe o uşă de lemn, eram pe un mic gazon şi erau peste tot semne cu “teren pentru tras cu arcul – nu intraţi – pericol mare”. Noroc că plouase şi deci nu trăgea nimeni cu arcul, deşi cum s-a oprit ploaia a şi venit un tip şi a început să plaseze ţinte. Nişte bărbaţi îmbrăcaţi în cavaleri şi halebardieri se plimbau pe acolo şi făceau poze cu cine îşi dorea una. Am ieşit din castel şi deja afară doi arcaşi îmbrăcaţi ca pe vremuri făceau concurs de nimerit ţinta pusă lângă zidul exterior. Mi-ar fi plăcut să încerc şi eu dar nu era posibil. La ieşire au şi un magazin de unde poţi cumpăra inclusiv săbii şi armuri. Foarte interesantă vizita şi felul în care îţi este oferit castelul spre vizitare. Mai multe despre cum arată castelul reiese din fotografiile pe care le-am făcut.

Am plecat de acolo şi am mai mers o vreme până lângă Liverpool, la Haydock, unde am stat la un Holiday Inn nou şi foarte bun. Camera a fost excelentă iar micul dejun englezesc a fost foarte bogat şi cu de toate în el (îti dădeau inclusiv Nutella daca vroiai sa ungi pe pâine). A doua zi urma să vizităm Liverpool. Setul din Warwick e pe Flickr, iar pentru alte posturi urmăriți tag-ul Anglia.