In Londra la Westminster Abbey

Vizavi de Parlament şi Big Ben se afla Westminster Abbey, cumva ascunsă după copacii de la stradă. Înainte să ajung acolo credeam că este o biserică în care se afla înmormântate diverse personalităţi ale Marii Britanii, precum poetul Alfred Tennyson, ca să nu mai vorbesc de câţiva regi şi regine. Este însă mult mai mult de atât, după cum am aflat înainte de intrare: în primul rând este locul de încoronare al tuturor monarhilor englezi începând cu 1066 şi domnia lui William Cuceritorul (iar Arhiepiscopul de Canterbury este cel care conduce ceremonia). În al doilea rând, este locul în care sunt înmormântaţi majoritatea monarhilor englezi.

Aici, după cum ziceam, m-am separat de grupul cu care vizitam Londra. Eu vroiam să intru aici mai mult decât în orice alt loc din Londra, aşa că am rămas şi am plătit taxa de 12 lire (9 pentru studenţi, dacă ţin bine minte). Înăuntru am descoperit că Westminster Abbey nu arată deloc cum mi-o închipuiam eu, adică o biserică mare cu numele personalităţilor înmormântate scrise pe diverse dale de pe podea, ci sunt morminte peste tot, unele la 3-4 metri înălţime, adevărate monumente făcute pentru oameni din toate clasele sociale. Nu vă speriaţi de cuvântul morminte, nu arată ca la noi în cimitire. Peste tot sunt statui de toate formele şi dimensiunile, plăci frumoase, multe din ele pictate şi gravate cu texte scrise în engleză sau latină descriind de obicei persoana înmormântată acolo şi cine i-a construit mormântul. Cred că sunt câteva mii de morminte acolo, cel puţin câteva sute având statui impresionante sau monumente de alte tipuri care îţi atrag atenţia. Iar din loc în loc găseşti mormântul câte unui rege, de obicei cu un sarcofag mare şi cu sculpturi elaborate. Nu este însă o regulă generală, am văzut regi înmormântaţi într-un loc relativ modest şi neamenajat (de ex Mary Stuart regina Scoției), în timp ce în jurul lor diverse nobili, doctori, negustori, ofiţeri sau chiar şi soldaţi se bucurau de morminte mult mai frumoase şi care îţi furau ochiul. Din loc în loc se deschid diverse altare sau cripte micuţe în care sunt grupate câte 5-10 morminte.

Capela Sfântului Edward, cea mai mare şi mai bine amenajată, este locul în care are loc încoronarea. Aici se găseşte şi tronul utilizat la încoronare şi care datează de prin 1300. Se aşează în fata mormântului regelui Henry al III-lea, care a mărit Westminster Abbey şi şi-a ales că loc de înmormântare aceasta capelă pe care el a făcut-o. De-o parte şi de alta sunt scaune de lemn, ca în bisericile de la noi, doar ca pe ele stau membrii celor mai înalte ordine ale Marii Britanii, precum Ordinul Jartierei din care face parte acum regina Elizabeth şi cei mai mari nobili. Sunt steguleţe cu blazoane peste tot, statui cu toate animalele posibile, culoarea predominantă e auriul şi în general e foarte impresionant locul.

În capelă se ajunge cam la jumătatea turului, dacă o iei în sens ceasornic atunci când intri. Apoi ieşi de aici şi revii iarăşi în atmosfera normală. Îmi place că e uşor întunecat, că nu prea se vorbeşte, decât în şoaptă, dar e păcat că fotografiatul e interzis, chiar şi cel fără flash. Am făcut câteva fotografii pe ascuns, dar nici una nu reuşeşte să capteze măreţia bisericii şi a mormintelor din ea. Am ajuns şi în Poet’s Corner, unde e înmormântat Chaucer şi în jurul lui alţi poeţi şi scriitori de seamă. Apoi am dat de o curte interioară, unde te poţi odihni o vreme şi eventual să mănânci supă caldă şi un sandviş la un vânzător ambulant de acolo. Din curtea aceasta se ajunge într-o capelă rotundă cu multe vitralii. La ieşire am văzut o uşă de lemn pe care scria că este cea mai veche uşă din Anglia, fiind în biserică de prin 1050. Mă uitam în jurul meu, la ce clădiri şi monumente aveau englezii în secolul 10-11, iar în acea perioadă ţările române nici nu erau întemeiate şi cel mai probabil se trăia în mici sate în care preocuparea principală era câte ouă au făcut găinile, iar boierii noştri erau fericiţi să aibă un porc prăjit pe masă şi o lumânare aprinsă la care să-l vadă.

Deh… am stat un pic în acea curte interioară şi am continuat spre ultima parte rămasă de vizitat. Într-o zonă sunt înmormântaţi sau celebraţi diverşi savanţi, precum Newton, al cărui mormânt cred că era şi în Codul lui Da Vinci. Undeva pe lateral era şi Joule. Iar în cealaltă zonă, la ieşirea din Westminster Abbey, erau multe monumente dedicate soldaţilor britanici care au murit în toate războaiele duse de englezi, şi au fost multe războaie în istoria lor. Cele mai mari memoriale erau evident făcute pentru Primul Război Mondial, căruia ei îi zic The Great War, şi pentru Al Doilea Război Mondial, inclusiv o placă frumoasă pentru eroii necunoscuţi. Peste tot în Anglia (iar apogeul l-am văzut în Scoția) sunt monumente pentru milioanele de soldaţi britanici care au murit în cele două războaie mondiale şi mi se pare şi normal. Uitaţi-vă acum ce tragedie e şi câte ştiri se fac pe tema morţii unui singur soldat în Irak sau Afganistan, sau a 5000 de americani morţi în 5 ani de conflict, iar în timpul războaielor o astfel de cifră de victime era nesemnificativă chiar şi când mureau toţi într-o singură zi. Au avut un imperiu imens dar au şi pierdut milioane de oameni ca să-l dobândească şi să-l menţină.

Apoi am ieşit din Westminster Abbey, mi-am tras gluga de ploaie pe cap şi am continuat prin Londra, după cum ziceam înainte, spre Parlament şi spre roata de carnaval. Setul de fotografii Westminster Abbey e pe Flickr, pentru alte posturi urmăriţi tag-ul Anglia.