Portugalia, episodul 5: Fructe de mare

Am plecat din Porto, spre nordul Portugaliei, graniţa cu Spania şi Santiago de Compostella ca destinaţie finală. Dar pe drum am oprit într-un loc numit O Grove, unde Oceanul Atlantic pătrunde mai adânc în continent şi face nişte golfuri şi fiorduri unde se cresc fructe de mare (midii în principal). Iar noi am făcut o croazieră pe acolo, cu tot cu mâncat fructe de mare până am leşinat.

Croazieră a fost făcută cu un iaht micuţ. Portul de plecare era foarte simpatic, mai provincial aşa, şi liniştit, cu restaurante la malul apei, lângă diverse bărci pescăreşti. Vaporul avea ferestre de sticlă pe fund, şi în unele locuri se vedeau peşti şi fundul golfului. Iar în această zonă sunt sute de platforme, de vreo 6×6 metri, din bârne de lemn, şi de fiecare bârna se agaţa frânghii ce ţin vreo 30 de midii pe ele, care apoi se scufundă în apă adâncă de 15-20 de metri. Există o perioadă în care se pun scoicile pe funii, apoi midiile fac sex, apar altele, mă rog… un întreg ecosistem complicat despre care nu mi-a păsat mai mult de “ce gust or avea?” pt că ştiam că după croazieră ne dă să mâncăm câte fructe de mare vrem.

Ne-am plimbat vreo 30 de minute cu vaporul, ne-am oprit la diverse platforme ca să ne arate funiile, să ne explice cum se cresc midiile şi cum se scot de acolo. Apoi ne-a dat să mâncăm, şi am mâncat o grămadă de scoici şi langustine sau cum se numesc, şi am băut două sticle de vin de Porto în 3 inşi. Apoi am râs toţi gândindu-ne că vom ajunge la Santiago, al treilea loc ca importanţă în religia noastră, după Ierusalim şi Vatican, ameţiţi de vin tare şi ghiftuiţi de fructe de mare. Halal pelerinaj.

Apoi a urmat un moment magic. Pe puntea superioară, deschisă, a iahtului, au venit cu o găleată mare de scoici şi ne-au lăsat să hrănim pescăruşii care urmăreau vaporul, ştiind că urmează această etapă. Rupeam o scoică în mână şi ţineam jumătate din ea şi cu carnea dinăuntru în mână, iar un pescăruş venea în zbor, se apropia încet de vapor, sincroniza vitează şi apoi se avânta şi îmi smulgea carnea din scoică, uneori cu totul. Iată o fotografie din care se vede clar că nu mi-a fost frică de pescăruşi, şi n-am făcut breasla inginerilor de ruşine. Dacă nu nimerea bine, puteam să rămân fără un deget, dar aveau experienţă păsăroii şi m-am întors întreg acasă. Oricum, chestia asta a fost super. Apoi am tras la mal, ne-am împleticit cântând spre autocar şi am plecat spre Santiago de Compostella.